Prăduirea bazelor sportive din Bucureşti.

Cele mai importante baze sportive din Bucureşti au deja istorii în spate. Fie că au devenit ţinte pentru dezvoltatorii imobiliari, şi în acest caz trebuie lăsate în paragină şi apoi demolate, fie că sunt fabrici de bani pentru funcţionari corupţi, care închiriază spaţiile din interiorul lor unor firme ce plătesc o chirie infimă la stat şi o şpagă mare funcţionarilor.

În funcţie de interesele acestor șmecheri, bazele sportive trec ba din proprietatea publică a statului, în proprietatea privată a statului, ba invers. Bunurile care sunt în proprietatea privată a statului, pot fi înstrăinate. Atunci când prăduitorii care au pus ochii pe ele vor să le cumpere, trec în proprietatea privată a statului prin câte o hotărâre de guvern dată pe şest.

Dacă nu vor decât să ia repede bani din şpăgile de la cei cărora le închiriază pe nimic spaţiile, atunci bunurile trec în proprietatea publică a statului. În acest caz, nu mai pot fi vândute. Desigur, acest „nu mai pot fi vândute” este folosit şi ca mijloc de şantaj către cei care au închiriat. Dacă nu dau şpaga corespunzătoare, zboară cu prăvălie cu tot şi sunt înlocuiţi de un şpăgar mai darnic.

„Arcul de Triumf” al furăciunii

În numărul trecut al ziarului nostru, am vorbit despre cel mai nou scandal cu bazele sportive. Stadionul „Arcul de Triumf”. Acolo se joacă rugby de mai bine de 100 de ani. Terenul a fost cedat de către regele Carol şi primarul de atunci al Bucureştilor, Grigore Gheorghe Cantacuzino, pentru ca pe el să se joace rugby. Terenul se afla concesionat, fără chirie, Federaţiei Române de Rugby, unde trebuia să joace marile sale meciuri Naţionala de Rugby a României.

Vechiul stadion a fost demolat, tot pe banii federaţiei, iar în locul lui a apărut o bijuterie de cinci stele, cu toate dotările la nivel mondial. Stadionul va fi folosit ca teren de atrenament în timpul EURO 2021, de către echipele care vor disputa meciurile în Capitala României, pe Stadionul Naţional.

După care, conform unui protocol semnat şi ştampilat, ar fi trebuit să rămână în administraţia Federaţiei Române de Rugby (FRR), ca teren special pentru practicarea acestui sport al bărbaţilor puternici. Numai că cineva a pus deja ochii pe Stadionul „Arcul de Triumf”. Astfel că MTS a pus în dezbatere publică o viitoare hotărâre de Guvern, care trece stadionul, din proprietatea privată a statului, în proprietatea publică a statului. Adică, practic, FRR urmează să fie deposedată de bunul său, pentru care are încheiat şi un protocol de folosinţă gratuită pe 45 de ani, dincolo de hrisoavele vechi de care am pomenit deja.

Prăduirea bazelor sportive din Bucureşti

De ce această manevră? Ministerul Tineretului şi Sportului explică: „Să se practice pe el şi alte sporturi”. De fapt, ce se urmăreşte. În jurul complexului sportiv, situat în imediata apropiere a Parcului Herăstrău, dar şi în interiorul terenurilor care îl înconjoară, pot fi deschise multe restaurante, cafenele, terase etc. Este un vad extraordinar. Aşa că îl administrează MTS şi prăduieşte spaţiile cui vrea el. Adică celor care dau chirie mică şi şpagă mare.

Rugbyştii au reacţionat printr-un protest adresat noului ministru al tineretului şi sportului. Şi au tot dreptul să fie îngrijoraţi de soarta arenei lor, pe care o numesc „Templul rugbyului românesc”. Pentru că peste gard de ei, a fost distrusă o bază sportivă la fel de veche şi de vestită în Bucureşti: „Ştrandul Tineretului”

Contractul cu 1 euro pe metrul pătrat, chirie la „Ştrandul Tineretului”

Complexul sportiv „Ştrandul Tineretului”, situat şi el într-o zonă de lux a Capitalei, a aparţinut mai întâi Ministerului Tineretului şi Sportului, şi apoi CSN „Lia Manoliu”. Sarabanda prăduirii lui a început la fel ca la Stadionul „Arcul de Triumf”.

În anul 1999, au fost îaintate două hotarâri de Guvern, prin care Complexul sportiv şi de agrement a fost transferat din domeniul public, în domeniul privat al statului. Aici interesul era să fie prăduit bunul statului pe preţuri de nimic. Nu să se ia chirii mici cu şpăgi mari, ca în cazul „Arcul de Triumf”. Dar nu putea fi prăduit direct, pentru că bătea la ochi. Aşa că era nevoie de un intermediar. Şi a fost găsit degrabă.

Fiind în proprietatea privată a statului, complexul putea fi vândut. Nu a fost vândut propriu-zis, adică statul nu a încasat nici un ban pe el. Ci a fost oferit cu titlu gratuit în proprietatea privată a Clubului Sportiv Naţional „Lia Manoliu”. Şi abia la rândul său, în anul 2003, CSN „Lia Manoliu”, l-a închiriat.

Mai exact, o suprafaţă de 65.000 metri pătraţi din Ştrandul Tineretului. Fericitul închiriator era firma Tineretului SA, în spatele căreia se află cunoscutul dezvoltator imobiliar pe terenuri luate pe nimic în cele mai bune zone ale Capitalei, Puiu Popoviciu.

Altminteri, condamnat definitiv în România, tot pentru o afacere veroasă cu terenuri în zona de Nord a Capitalei, dar care nu poate fi extrădat din Anglia, unde s-a refugiat, ca să-şi execute pedeapsa, pentru că în puşcăriile româneşti nu se închid prea bine termopanele şi-l trage curentul pe la şale. Aşa că Popoviciu execută detenţia într-un bloc de lux din centrul Londrei.

Pe lângă cei 65.000 de metri pătraţi, încă mai era teren de prăduit. Aşa că alţi 11.000 de metri pătraţi au fost închiriaţi firmei „Trigranit SA”.

Care a devenit repede Kiseleff Bussiness Plaza, în spatele căreia se află o încrengătură halucinantă de firme şi instituţii. În capul cărora tronează acelaşi Puiu Popoviciu. Obiectul de activitate al firmei, desigur, imobiliarele.

Restul de teren, ce a mai rămas de la masa lui Puiu Popoviciu, a fost concesionată lui Teodor Meiţă, care a construit pe el restaurantului „McMonis”.

Nu vă mai batem capul acum cu câte articole de lege au fost încălcate prin această mişcare frauduloasă. Prin acest contract oneros pe care nimeni nu s-a gâbndit până acum să-l anuleze. Sau măcar să-i modifice clauzele.

Nu putem însă să nu remarcăm o prevedere din contract, care ar trebui să-i ducă pe toţi cei care l-au semnat, direct la puşcărie. I-auziţi aici prăduială.  „În procesul de dezvoltare imobiliară a proprietăţii închiriate, chiriaşul are dreptul să utilizeze orice mijloace permise de lege. Realizarea de îmbunătăţiri la reţelele de utilităţi şi construirea de clădiri pe proprietatea închiriată”.

Prăduirea bazelor sportive din Bucureşti

De asemenea, documentul arată că „proprietarul recunoaşte şi acceptă ca toate dezvoltările imobiliare (…) vor ramâne în proprietatea Chiriaşului”.

La punctul 6.5 din Contract, se stipulează că: „Proprietarul va recunoaşte Chiriaşului inclusiv drepturile de superficie pentru terenul aferent tuturor dezvoltărilor imobiliare ce ramân în proprietatea Chiriaşului.”

Ca să ne lămurim pe deplin, să vedem ce înseamnă acest „drept de superficie” înscris în contract: „Constă în dreptul unei persoane, numită superficiar, privitor la construcțiile, plantațiile sau alte lucrări ce se află pe un teren proprietatea altuia, teren asupra căruia superficiarul are un drept de folosință, accesoriu dreptului de proprietate asupra construcțiilor, plantațiilor etc”.

Cu alte cuvinte. Tot ce construieşte Puiu Popoviciu şi Teodor Meiţă, proprietarul de la „Mc Monis”, rămâne în proprietatea lor, cu terenul aferent. Care în scripte nu este al lor. Dar în fapt este tot al lor, pentru că pe el se află clădirile, proprietatea lor. Iar MTS nu are cum să-şi ia terenul înapoi, decât dacă mută clădirea, proprietatea chiriaşului, în altă parte. Ceea ce este imposibil, dincolo de faptul că nimeni nu-şi doreşte asta.

Nici bazinele de înot nu au scăpat

După ce au fost lăsate în paragină, şi bazinele de la „Ştrandul Tineretului” au fost prăduite. Înainte de a fi jefuită, baza dispunea de cinci bazine: trei de agrement, pentru public, unul de polo şi unul de sărituri cu trambulină cu tot. Chiar deasupra bazinelor, care au fost modificate, acum a crescut „ca din apă”, ca să zicem aşa, un club de fiţe.

Şi astfel s-a ales praful de „Ştrandul Tineretului”. O miză imobiliară de peste 400 de milioane de euro, conform estimărilor specialiştilor imobiliari.