Să tot fi fost prin 1981 când o veste teribilă făcea înconjurul institutelor științifice și centrelor de cercetare de pe cuprinsul întregii Românii comuniste: „Tovarășului Ceaușescu i-a fost depistată o maladie periculoasă. Nu mai scapă!”. Șușotelile și bârfele din laboratoarele și cabinetele patriei se răspândeau ca gripa într-un anotimp necruțător, dar puțini, foarte puțini oameni cunoșteau de fapt adevărul.

„Mi-aduc aminte că informația a apărut și la institutul nostru, mai întâi ca un zvon timid, apoi ca o certitudine garantată de instrucțiunile clare primite de cercetătorii buzoieni: Ceaușescu fusese depistat cu diabet, iar savanții fuseseră însărcinați să găsească un înlocuitor natural al zahărului. Condițiile erau extrem de dure, în sensul că acest remediu trebuia să se bazeze exclusiv pe resursele interne, pentru siguranță. Mai mult, totul trebuia rezolvat foarte repede, în câteva luni. Parcă două luni a fost primul termen. Or, în cercetare poți munci și douăzeci de ani pentru a obține un rezultat”, rememoreză Costel Vânătoru, doctor în Horticultură și coordonator al Laboratorului de Genetică și Ameliorare din cadrul Stațiunii de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău.

Inulina, substanța magică din topinambur

A reușit știința românească să-i asigure președintelui țării un ceai îndulcit natural? Costel Vânătoru are din nou cuvântul: „Tematica de cercetare s-a extins foarte mult. S-au luat în calcul plantele susceptibile să înlocuiască zahărul, printre care irisul dulce – rar la noi -, sorgul dulce, topinamburul, sfecla, stevia… Dintre acestea, specia care promitea cel mai mult era topinamburul, planta pe care românii o confundă de cele mai multe ori cu napul. Or, acest topinambur – numită topinambas în locul de origine (America) – e rudă cu floarea-soarelui, doar că produce tuberculi”. Cercetătorul se oprește preț de câteva clipe, apoi mă împunge cu degetul: „Topinamburul secretă o substanță numită inulină. Atenție, să n-o confundați cu insulina! Inulina este un «dulce» care nu este asimilat de organism. Adică, simți dulce dar acest dulce nu trece în sânge. E soluția magică pentru diabetici. A fost și pentru Nicolae Ceaușescu”.

Fabrici de dulciuri fără zahăr

Așadar, dictatorul a apucat să-și desfete simțurile, fără a mai consuma zahăr, cu plante dulci. „Sigur. Cei care au reușit performanța, cercetătorii de la Fundulea – acesta se ocupa de plantele dulci -, au continuat studiile și experimentele. În câțiva ani, nu numai că Ceaușescu își putea bea ceaiul îndulcit cu topinambur, dar pe baza rezultatelor muncii acestor profesioniști s-a decis ridicarea unor fabrici experimentale în județul Prahova. Produceau biscuiți, diverse dulciuri. Fără pic de zahăr! Topinamburul înlocuise acest produs periculos pentru organismul uman”, ne-a mai dezvăluit Costel Vânătoru, cercetător care a izbutit să obțină la Institutul pe care-l conduce la Buzău trei soiuri de topinambur.

Dezastru după ‘90

Întreprinderile experimentale care produceau dulciuri fără zahăr la sfârșitul anilor ‘80 au avut o soartă vitregă după Revoluție: „Chiar când se ajunsese la faza de transfer tehnologic, a sosit și momentul ‘89. L-au omorât pe Ceaușescu, apoi au distrus aceste fabrici pe baza cărora s-ar fi putut construi o întreagă industrie bănoasă. Bine, au nenorocit ei inclusiv institutul de la Fundeni, unde avusese loc descoperirea, au făcut praf aproape tot ce ține de cercetare în țara asta. Ce să mai vorbim de fabricile experimentale din Prahova…”, se întrerupe, indignat, Costel Vânătoru.

Stevia, planta folosită ca îndulcitor de 1.500 de ani

De remarcat că topinamburul nu este singura plantă ce poate fi utilizată cu succes în locul zahărului. Stevia dulce este un alt exemplu concret, ea fiind indispensabilă de 1.500 de ani unui trib din America de Sud, guarani pe numele lui. „Guaranii utilizau această plantă pentru a îndulci diferite ceaiuri, în special ceaiul denumit maté (obținut din Ilex paraguariensis, cultivat prima dată de iezuiți și care a rămas încă extrem de popular în tările Americii de Sud). Foloseau frunzele acesteia, fie uscate și puse în ceai pentru îndulcire, fie crude, le mestecau pentru a se delecta cu gustul dulce al acestora”, explică cercetătorul Costel Vânătoru.

„În anul 1900, Ovidio Rebaudi a fost chimistul care a izolat ingredientele active, glicozidele, responsabile cu capacitatea de îndulcire a extractelor din frunzele de stevia. Caracterizarea diferitelor glicozide din stevia a fost terminată prin 1931, pentru ca în 1970 cercetătorii japonezi să dezvolte primul îndulcitor comercial pe bază de stevia, a cărui utilizare a devenit extrem de populară”, continuă lecția lui Vânătoru.

Manevre cu „proprietăți cancerigene”

De altfel, începând cu secolul 21, această plantă a căpătat notorietate în întreaga lume, în principal în Europa. „După mai multe studii însă, utilizarea sa a fost interziză întrucât se considera că ar avea proprietăți cancerigene, interdictie ce a apărut odată cu popularizarea îndulcitorului de sinteză – aspartam. În anul 2008, FDA (SUA) a aprobat utilizarea anumitor glicozide din aceasta urmând ca în 2011 și Uniunea Europeană să permită utilizarea îndulcitorilor pe bază de stevia. Era deja limpede pentru toată lumea că «proprietățile cancerigene» fuseseră doar niște fumigene ale celor din industria prelucrării zahărului, care pierduseră teren în favoaare steviei”, a încheiat Costel Vânătoru.

Atenție! Să nu confundați stevia dulce cu ștevia care crește pe toate șanțurile României! Prima e cu „s”, a doua cu „ș””, Costel Vânătoru, cercetător științific

3 soiuri de topinambur și două soiuri de stevie dulce a obținut Costel Vânătoru la Stațiunea de Cercetare-Dezvoltare Legumicolă Buzău

Topinamburul este „planta viitorului”, cum o numește Costel Vânătoru. Poate rezista la temperaturi extreme, de la -60 de grade până la plus 60 de grade Celsius. Tuberculii săi stimulează activitatea creierului și conferă organismului o energie extraordinară

Te-ar putea interesa și: