Imediat după al Doilea Război Mondial, când România a intrat sub ocupaţia sovietică, pentru a ne putea stăpâni şi exploata mai bine, pentru a ne deznaționaliza, URSS a dus o politică feroce, pe două planuri impotante.

Primul, decapitarea elitelor naţionale. Şi nu este vorba numai de cele politice. Ci elite din orice domeniu. Simplul fapt că erai intelectual, simplul fapt că erai inventator, istoric, lingvist, medic celebru, te trimitea automat în gulag sau în temniţă, la zarcă, la Aiud. Cel de-al doilea plan a fost distrugerea bazei de producţie. A economiei, astfel încât România să devină un furnizor de materii prime, pentru că nu mai avea unde să le prelucreze. Aşa s-a întâmplat că programul atomic sovietic s-a făcut în întregime pe uraniul românesc, jefuit de la Sânnicolau Mare.

De acelaşi tratament au avut parte şi celelalte ţări din Lagărul socialist.

Din păcate, la 30 de ani de la Revoluţie, constatăm că acest plan, aplicat însă mult mai subtil decât brutalitatea anilor ’50, se desfăşoară în continuare. Iar acum nu mai e vorba de sovietici.

Domeniul medical, în care România a avut întotdeauna vârfuri, este unul care se află în capul listei distrugerii. Cu consecinţe dramatice pentru oamenii care trăiesc în această ţară. Şi nu este vorba doar de ultimii doi ani, de când cu pandemia, ci de zeci de ani de când sistemul sanitar românesc a fost distrus planificat. Orice încercare, solitatră, a câte unui specialist care se lua în piept cu sistemul ditructiv era taxată imediat.

Decapitarea elitei medicale româneşti

Decapitarea elitelor medicale din ţara noastră s-a făcut planificat. La această oră, practic nu există nici un mare profesor care să nu aibă cel puţin un dosar penal. Care să nu fi fost târât în faţa procurorilor pentru a da explicaţii. Unii dintre ei chiar au fost arestaţi preventiv, prezentând imensul pericol social de a vindeca oameni. Profesorii Şerban Brădişteanu, Mircea Beuran, Gheorghe Burnei, Mihai Lucan, Monica Pop, Irinel Popescu sunt exemplele cele mai relevante. Toţi, vârfuri ale medicinei româneşti, cu performanţe recunoscute pe plan mondial. La mulţi dintre ei, acuzaţiile pentru care au fost cercetaţi, sunt aberante. Dar asta nu contează. Contează că fiecare dintre ei, cu un dosar nefinalizat, băgat la dospit, la sertar sau condamnat cu suspendare, poate fi oricând şantajat şi pus la respect, sub ameninţarea că îşi poate pierde libertatea.

De astă dată, aşa cum spuneam, gulagul este ceva mai subtil. Şi are şi o aparenţă de legalitate.

Distrugerea bazei materiale

Şi al doilea pas pentru băgarea în colaps a sistemului medical românesc, merge ca pe roate. Pandemia a fost mană cerească pentru cei care au această misiune.

În fiecare seară, ne sunt arătate imagini apocaliptice din India, unde oamenii mor pe străzi, iar cei rămaşi vii nu mai prididesc să-i incinereze. Au ajuns să-i ardă în stradă, pe ruguri comune. De fiecare dată când ni se arată astfel de imagini, ni se atrage atenţia că ele au un puternic impact emoţional. Dar imaginile cu pacienţii scoşi în miez de noapte din reanimare, cu branulele pe ei şi căraţi în portbagajul maşinilor aparţinătorilor, cam ce fel de impact or fi avut? Că nu am auzit pe nimeni în Europa să se emoționeze. Necum să ia atitudine.

De ce? Pentru că la Spitalul Foişor, sub pretextul luptei împotriva COVID-19, de fapt se distrugea un spital performant şi dotat la nivel european. Spitalul Foişor era specializat în ortopedie şi traumatologie. Dar şi în operaţii extrem de complicate pentru tumorile pe oase. S-a ales praful. S-a golit spitalul în goană, iar bolnavii infectaţi cu coronavirus au ajuns pe mâna unor medici care nu aveau nici în clinică, nici în policlinică, cu tratarea virusului. Astfel, s-a distrus activitatea unui spital de referinţă din România.

Trebuia să urmeze Institutul Oncologic Fundeni, care trebuia distrus după aceeaşi metodă: transformarea lui în spital suport COVID-19. Proces, totuşi, de durată şi periculos, pentru că repetarea scenelor de la Spitalul Foişor ar fi scos lumea în stradă. Atunci s-a întâmplat ceva absolut incredibil. Bolnavii de cancer au fost lăsaţi fără medicamente, mai bine de două săptămâni. Chiar un cap pătrat de la Ministerul Sănătăţii a explicat că boala teribilă, cancerul, nu este o urgenţă. Aşa că nu-i mare nenorocire dacă s-au încurcat nişte hârtii şi bolnavii nu au mai avut o perioadă medicamente. Fără însă să spună că lipsa tratamentului le provoacă suferinţe cumplite, iar la unii dintre ei, întreruperea tratamentului, provoacă moartea. Şi cel care a făcut afirmaţia cu boala cronică era medic.

Ultima victimă: Spitalul Sfânta Maria

Pe data de 28 aprilie, la Sectorul 1 Bucureşti a avut loc şedinţa Consiliului local, pentru aprobarea bugetului pe anul în curs. Şedinţă prezidată de primarul deocamdată în funcţie Clotilde Armand, susţinută de galeria de consilierii USR-PLUS.

Unul dintre punctele importante care trebuiau discutate şi aprobate era finanţarea Centrului multitransplant care urmează să fie construit la Spitalul Sfânta Maria.

Proiectul de realizare a unui astfel de centru în Sectorul 1 din Bucureşti este mai vechi. Încă de pe vremea lui Tudorache, se prevăzuseră în bugetul local 70.000 de lei pentru finanţarea studiului de fezabilitate pentru acest centru. Studiu care s-a şi făcut. Urma să se aprobe în continuare fondurile pentru începerea construcţiei şi a dotărilor. Numai că au venit alegerile şi s-a schimbat primarul. Iar consilierii URS-PLUS au refuzat să aprobe suma pentru centru. A ieşit scandal între viceprimarii Gheorghe Dimache, de la PNL şi Oliver Păiuş de la USR-PLUS. Până la urmă s-a ajuns la un compromis. Adică a rămas ca în tren. Adică, ori să se finanţeze, primesc, dar să nu se construiască nimic, ori să nu se finanţeze nimic, iarăşi primesc, dar să se facă ceva pe ici pe colo, să nu fim acuzaţi că nu am făcut.

În urma acestui compromis, bugetul aprobat în ultima şedinţă a Consiliului local Sectorul 1 arată aşa: 70 de milioane de lei pentru un studiu de fezabilitate a Centrului multitransplant de la Sfânta Maria. Adică, să mai facem o dată ceea ce am mai făcut, ocolind astfel începerea lucrărilor.

Să mai amintim faptul că la Spitalul Sfânta Maria începuseră, cu mare opoziţie, să se facă transplanturi de plămâni. Este adevărat că operaţiile erau făcute de un medic român renumit, stabilit în străinătate, care venea să lucreze în România. Dar lucra cu medici români, care învăţau de la el. Şi opera pacienţi români. Spitalul a fost transformat în suport COVID şi astfel s-a ales praful de operaţiile de transplant de plămâni, dar şi de specializarea pe care o făceau medici români. De altfel, una dintre performanţele mandatului său cu care se lăuda  fostul ministru Vlad Voiculescu, era că a trimis pentru transplant de plămâni în Italia şi Franţa, 8 pacienţi. Dar nu puteau fi operaţi aici, la noi, şi să vină, aşa cum s-a întâmplat până acum, medicii francezi şi italieni la Bucureşti?

Acum, cu acest buget care este de acord să se facă ce s-a mai făcut în privinţa Centrul multitransplant, unde urma să se realizeze inclusiv transplanturi de pancreas, adică să se reia totul de la început, s-a mai dat o lovitură sănătăţii românilor, care nu se mai pot trata în ţara lor.

Să mai adăugăm la acest ultim eveniment care a lovit în Spitalul Sfânta Maria şi pe cele anterioare, care au avut-o în prim-plan pe Clotilde Armand. Refuzul de a mai finanţa patru spitale importante din ţară, aflate sub administraţia Primăriei Sectorului 1: Spitalul de copii ”Grigore Alexandrescu”, Spitalul de Urgenţă „Floreasca”, Spitalul de arşi şi Spitalul de Oftalmologie.

Evenimentul zilei a fost primul care a atras atenția că aceste patru spitale vor avea de suferit, iar la spitalul de copii „Gr. Alexandrescu” se va pierde finanțarea europeană. Aceste patru unităţi medicale, în decurs de 30 de zile, trebuiau să treacă în administrarea Primăriei Generale. De atunci au trecut şi mama celor 30 de zile şi cele patru mari spitale se află în derivă. Nicuşor Dan, care habar nu are de ce o maşină îl duce în fiecare dimineaţă şi-l lasă în faţa unei clădiri mari, de patrimoniu, situată vis-a-vis de Cişmigiu iar miliţianul de la poartă îl salută ceremonios, desigur că nu are habar nici de cele patru spitale pe care trebuia să le preia.

Iar românii au două variante: ori fac rost de bani pentru a merge să se trateze în străinătate, ori, pur şi simplu, mor.