In aceste conditii, prezentul e perfect pentru lamentari despre stagnare. Orice abordare a acestei cronice stari de fapt pare ca se refera intotdeauna la altcineva. Toti stim, mai mult sau mai putin, cine e de vina, ochii tristi vor sa vada vinovatii, vor sa vada capete cazand si dupa asta o sa se dovedeasca limpede ca am invins. O sa fie evident ca am avut dreptate, indiferent ca aceasta dreptate nu schimba cu nimic faptul ca o familie isi cumpara doar patru felii de sunca.

Victoria asta abstracta pare sa fi pierdut legatura cu binele comun, cu principiul comuniunii. Victoria se compune din milioane de infrangeri. Triumful meu trebuie sa infunde pe cineva, nimic nu e intamplator si nimic nu se imparte cu altii. Copiii invata de la parinti si bunici inversunarea si dragostea pentru punctul de vedere unic, adica de neatins.

Nicio banuiala nu pluteste inca deasupra ideii ca punctele de vedere se pot intalni la o cafea si ca se pot completa eventual, chiar daca sunt divergente. Nicio amenintare nu vine din perspectiva vreunui beneficiu al acestui taifas dintre adversari intamplatori. Moarte dusmanilor! Bine ca sunteti voi destepti! Lasa ca si voi sunteti ca noi! Totul, orice gest, orice cuvant trebuie sa dovedeasca din constructie contrariul, altminteri sensul se pierde.

Daca nu se construieste un conflict, atunci la ce bun sa ne intelegem?! De-asta am citit noi Arta Razboiului?! Toata lumea e nemultumita de acelasi lucru, toti sunt revoltati de aceleasi cauze inalte, pana si un copil sesizeaza marea agenda morala care ne framanta constiintele. Nimeni nu cauta insa un partener de dialog, ne jucam la nesfarsit de-a oratorul si auditoriul. Eu vorbesc, tu asculti, dupa ce termin eu vorbesti tu. Placerea asta suprema a trancanelii profunde ucide orice eficienta a intalnirii.

Ar fi asa de bine sa aflam de la oamenii de stiinta de ce nu se face mai des legatura dintre demnitate si propria persoana, de ce totul se poate face oricum si oricand. De ce ingalarea este confundata cu libertatea de expresie, la fel ca si frustrarea. De ce lipsa de viziune este asimilata lipsei de speranta. Cum e posibil sa discuti la nesfarsit prestatia unei anume categorii cand tot discursul critic se situeaza cu mult sub nivelul celor pusi la zid?!

Si, mai ales, ce cauta credibilitatea in acest joc debil, in care repetentii ii scot la tabla pe premianti ca sa-i intrebe prostii. Trecutul e si o scuza, si un argument, e un cap de acuzare si un calmant. De aceea, schimbarea e un fel de Yeti si e deci vazuta mai rar. Multi se sperie de chipul ei atat de putin asemanator cu trecutul ratat si viitorul imaginat. Asa se explica in mod inexplicabil ca primim zilnic vesti din trecut si sperieturi

dintr-un viitor care aduce suspect cu toate lucrurile urate care ni s-au intamplat sau despre care am auzit ca s-ar putea intampla – pentru ca asa e regula. Concentrata pe nenorociri si parastase, micuta noastra societate uita ca, in ciuda aparentelor, ceva i se intampla, ca are un motiv sa evolueze si sa se destinda in fiecare zi.

Pai cum sa ne destindem, pe ce baza sa ne relaxam, cand semanam atat de tare cu toti cei pe care-i dispretuim?! Nu e o dovada mai buna decat ruptura dintre arhitectura moderna si mutrele de ciobanasi care o bantuie cu eleganta si rafinament. Dar pana si asta e de inteles daca ai rabdarea sa accepti ca poate peste trei generatii lucrurile se vor regla – si niciodata altfel. Indulgenta asta, disponibilitatea asta de a iesi din galeata in care s-au odihnit mintile tuturor stramosilor sunt niste pasari care nu exista.

Daca bunavointa ar fi un element de alimentatie, ar putea fi la fel de necesara ca aerul. Daca cercetarea de sine ar fi o disciplina studiata in scoala, poate ca lumea nu ar arata atat de ramasa in urma civilizatiei. Trecutul justifica orice, chiar si absenta viitorului atunci cand prezentul e blocat in stirile de la ora cinci.

Furia este singura justificare a alienarii. Cuvantul raspicat este inceputul tacerii. Cine mai crede ca este posibil sa ne intalnim dincolo de subiectele aparent obligatorii? Cine mai crede ca micutele noastre conversatii, abulice si sustinute de cafele, fac deja parte din viitor?

www.exarhu.ro