Așa-zisul Green Deal la care s-a angajat Bruxelles-ul va avea costuri exorbitante, afectând țările cele mai sărace și populația cea mai defavorizată.

O analiză de Holly Sheer pentru The Federalist.

Personalitatea anului aleasă de revista americană Time este o adolescentă activistă, faimoasă pentru că îi dojenește pe adulții din lumea întreagă pentru lipsa lor acțiune împotriva schimbării climatice.

Alți militanți ne spun că lumea arde în jurul nostru și că nu facem nimic să oprim incendiul.

Oamenii politici și de știință măresc presiunea asupra indivizilor și companiilor chipurile pentru a salva lumea, fără însă a oferi surse de energie alternative realiste și rentabile.

Dintre toate relele cu care se confruntă lumea de azi, nu schimbarea climatică este cea care ucide milioane de suflete anual, așa cum o fac avorturile.

Interesant este că Stânga se concentrează atât de intens pe această chestiune, forțând schimbări globale asupra economiilor, familiilor și a statelor, dar nu înregistrează nici o brumă de succes.

Recentele discuții ONU privind clima s-au încheiat fără vreun consens. Majoritatea țărilor au venit și au plecat fără planuri noi despre cum să își reducă emisiile de carbon în mod semnificativ.

Din acest punct de vedere, cel mai mare și mai ambițios plan prezentat la Madrid a fost așa-zisul Acord Verde (Green Deal) al UE, care prevede reducerea emisiilor nete de carbon la zero până în 2050.

Acest acord va reconfigura economiile și uzanțele energetice pe întregul continent. Speranța legată de acest acord este mare: încetinirea sau stoparea schimbării climatice mondiale, în conformitate cu Acordul de la Paris al ONU.

Costurile reale ale acestui plan sunt exorbitante. În plus, UE continuă să ignore că principalul producător de emisii de carbon este China.

Acest Green Deal nu va salva mediul și nici nu va scoate lumea din dezastru, însă va costa o mulțime de bani – și va ruina economiile UE care se concentrează pe combustibilii fosili, lăsând cea mai mare povară pe spinarea țărilor care depind de acești combustibili pentru funcționarea rețelei lor energetice, cum este de pildă Polonia.

Țări ca Polonia se bazează mult pe cărbune (80%) pentru a obține energia necesară. Industria mineritului furnizează și numeroase locuri de muncă. A pune capăt sau a reduce drastic mineritul în Polonia presupune uriașe costuri umane: șomaj, cheltuieli sociale, scăderea dramatică a nivelului de trai. Este așadar lesne de înțeles de ce reducerea cărbunelui este atât de problematică pentru o astfel de țară.

În plus, măsura ar fi și foarte absurdă, dată fiind importanta creștere economică a Poloniei din ultimele trei decenii, creștere realizată pe actualul model economic.

Polonia a declarat de altfel cu claritate că nu poate trece la alte surse de energie fără costuri mai mari din partea contribuabililor care susțin Comisia Europeană. Așa-zisa energie verde este scumpă, iar țările est-europene gâfâie deja.

A obliga aceste țări să renunțe la o mare parte din economie (și din locurile de muncă) ar fi dezastruos, dând peste cap decenii de dezvoltare și de prosperitate.