Ideea unui pretins „stângism” al Mântuitorului este veche de când au apărut ideologiile revoluționare, bucuroase să-și găsească aliați chiar și în Biblie.
„Mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului decât să intre un bogat în împărăția lui Dumnezeu.” Aceste vorbe ale lui Iisus sunt în bună măsură „vinovate” de ștampila ideologică aplicată Mântuitorului. (Ca și cum ar fi de imaginat un Dumnezeu de Stânga sau de Dreapta.) Ele sunt relatate de Matei, și fac obiectul pericopei evanghelice căreia îi este dedicată această duminică, a 12-a după Rusalii.
Un tânăr vine la Iisus și-L întreabă: „Bunule Învățător, ce bine să fac, ca să am viață veșnică”. „De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai unul Dumnezeu.”
Faptul că dialogul continuă, fără ca tânărul să-L recunoască în Iisus pe Dumnezeu, mi se pare cheia întregii scene. Iscoditorul dă asigurări că respectă cele 10 porunci ale Legii, ceea ce Iisus nu pare a considera suficient. „Pentru a fi dezăvârșit”, zice El, „vinde averea ta, dă-o săracilor și vei avea comoară în cer; apoi vino și urmează-Mi”. Auzind acestea, tânărul care avea mari avuții, pleacă întristat.
În acest moment, face Iisus comentariul despre bogați și mântuire.
Că este vorba într-adevăr despre o cămilă, sau că, așa cum susțin unii exegeți, „Urechile acului” era o poartă scundă a Ierusalimului, pe sub care cămilele puteau trece doar în genunchi, sau că în textul grecesc nu era vorba de „kamelon” = cămilă, ci „kamilon” = odgon, funie groasă din păr de cămilă, ideea mântuirii dificile a bogaților rămâne.
Problema adevărată nu este însă averea în sine, ci atașamentul bolnav față de ea. „Unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta”, spune Iisus în altă parte. Sus, în Ceruri, sau, jos, pe Pământ. Or, pus să aleagă între Dumnezeu și averea pământească, tânărul curios a ales-o pe cea din urmă.
Nici măcar nu a oscilat. S-a întors pe călcâie și a plecat. La fel au făcut Adam și Eva: certați că au călcat porunca și alungați din Rai, ei s-au conformat. Întristați, au întors spatele lui Dumnezeu și au plecat. Nici măcar nu au încercat să-L înduplece, așa cum ar fi făcut orice copil de pe lumea asta!
Își imaginează cineva că, dacă cei doi, pe care Dumnezeu Însuși îi crease după chipul și asemănarea Lui, și de dragul cărora, mai târziu, și-a jertfit Fiul, își imaginează cineva, zic, că Dumnezeu nu s-ar fi îmbunat dacă Adam și Eva I-ar fi căzut la picioare și I-ar fi cerut iertare cu lacrimi în ochi?
La fel ca și Iuda, mai târziu, care a preferat să se spânzure dintr-o disperare orgolioasă, în loc să-i ceară îndurare lui Iisus, Adam, Eva și tânărul nostru bogat au plecat rumegându-și tristețea orgolioasă.
Opusul acestora îl reprezintă tâlharul care L-a recunoscut în Cel spânzurat alături de el pe Cruce pe Dumnezeu Însuși, sau desfrânata care a I-a spălat Mântuitorului picioarele cu lacrimile ei și le-a șters cu părul ei. Sau tatăl care, în disperarea de a-și vedea copilul lunatec vindecat, a căzut în genunchi, în fața lui Iisus, a izbucnit în plâns și a strigat zguduitor, mărturisindu-și neputința: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”
Urmarea scenei arată cât de mult a greșit tânărul bogat întorcându-i spatele lui Dumnezeu la primul obstacol.
„Dar cine poate să se mântuiască?”, L-au întrebat atunci ucenicii pe Iisus, contrariați și ei de dialogul la care asistaseră.
„La oameni aceasta este cu neputință, însă la Dumnezeu toate sunt cu putință”, răstoarnă Iisus întreaga scenă. Așadar, mai exista o speranță! Și încă una uriașă. Însă, resemnându-se păgubos și plecând de lângă Dumnezeu, tânărul a ratat mântuirea.
Cât despre „comunismul” lui Hristos, lucrurile sunt simple: iubește-L pe Dumnezeu mai mult decât averea ta, și te vei mântui! Iubește-L pe Dumnezeu și atunci până și averea ta îți va folosi ca unealtă pentru mântuire!