Vă aduceţi aminte fragmentul din „Spuma zilelor”?... „Desprinse o frunză de ilice din buchetul de pe masă şi luă tortul într-o mână. Învârtindu-l iute în vârful degetului, aşeză, cu cealaltă mână, unul dintre vârfurile frunzei în spirală. – Ascultă!... Spuse el. Chick ascultă. Era „Chloe” în aranjamentul lui Duke Ellington”. (NOTĂ: O vizită sacră la muzeul Boris Vian, exact în legendarul său apartament, aflat în spatele „Moulin Rouge” – unde, din păcate, n-am ajuns – ar fi fost un act de sublim... Pentru cunoscători şi emotivi, la fois prochaine!)
Acum, „par délicatesse”, spre a vă tăia un pic din macaroana alegreţei cu care vă hotărâserăţi să începeţi o nouă săptămână de cântec, joc şi voie bună, mă văd obligat să vă atrag atenţia că azi e luni, zi considerată în dementalul colectiv a fi cea mai complexă şi mai spectaculoasă din cele şapte. Care dispune de o hermeneutică derutantă şi e ambalată într-un pachet de semanteme baban.
Luni, nu e bine să înapoiezi datoriile. Să nu faci plăţi la ghişee sau la tarabe. Arici la buzunare să-ţi pui şi nu te opri din mers! Cică să nu dai bani nici la cerşetori (poate fiindcă s-ar putea, cine ştie, Doamne apără şi păzeşte, să ajungi cândva ca ei!). În fine, la nivelul exemplar-aluziv al langajului un pic „banlieuzard”, e numită „lunea cizmarului”. (NOTĂ: Citind mai la „stânga”, a se căuta „Noapte de Mai” de Macedonski!).
Acum, însă e nevoie să punem, totuşi, lucrurile la punct, să le reordonăm, să le trimitem acolo de unde au (şi am) venit, adică din Paradis, renumitul loc de odihnă, recreere şi verdeaţă. Constatarea e una singură şi valabilă, din păcate, nu doar pentru ziua de luni, ci pentru întreaga noastră existenţă. Nu poţi trăi legănat tot timpul de acordurile celebrei „Chloe”, în aranjamentul lui Duke Ellington. Ar fi o nesimţire faţă de destinul personal (fast program!), oricât ar fi el de clement şi de îngăduitor, să nu intonezi, de pildă, şi „Marşul Funebru” al lui Chopin. Măcar o dată.
Ne puteți urmări și pe Google News
Nu se poate ca la masa vieţii să te bucuri la nesfârşit de deliciile ce se topesc în gură ale desertului şi să consumi numai tort cu frişcă, langue-de-chat sau moelleux. Pentru echilibrul bio-pră- păstios al organismului social, rafinamentul necăjit are menirea sa indelebilă de a fi estompat cu pricepere, domol şi fără mişcări bruşte. Trebuie să scapi, câteodată, şi la o porţie (a double one, wtf!) de iahnie – dacă se poate fierbinte, ca-n „Moromeţii”! – însoţită de o salată de varză murată cu piper, nu doar să ciuguleşti din rotiţa de „camembert”. Mai întinge naibii boţul ăla de mămăligă şi-n fiertura de urzici, nu numai „bruschetta” în „fondue”!
Recomandările noastre
