Încăpăţânarea regimului Erdogan de a nu renunţa la achiziţionarea de rachete S-400 fisurează grav unitatea alianţei nord-atlantice.

O analiză de Burak Bekdil pentru Gatestone Institute.

 

Cu mai bine de 68 de ani în urmă, pe 17 septembrie 1950 mai exact, prima brigadă turcă se îmbarca la Mersin, pe coasta Mediteranei, pentru a debarca 26 de zile mai târziu, la Busan, în Coreea. Turcia a fost, după Statele Unite, prima ţară care a răspuns favorabil apelului Naţiunilor Unite în favoarea acordării unui ajutor militar Coreei de Sud atacată de Nord.

Patru brigăzi turce (21.212 militari) au plecat să combată într-o ţară aflată la o distanţă de 7.785 de kilometri de a lor.

La sfârşitul războiului din Coreea, Turcia pierduse 741 de soldaţi, iar cimitirul comemorativ al ONU din Busan adăposteşte 462 de morminte de soldaţi turci.

Acest efort militar consimţit de Turcia în scopul de a adera la NATO a fost încununat de succes. Pe 18 februarie 1952, Turcia a devenit membru de drept al NATO.

În timpul Războiului Rece, Turcia, aliat fervent al Statelor Unite şi al NATO, a fost însărcinată cu apărarea flancului sud-estic al alianţei.

Însp venirea la putere în noiembrie 2002 a unui guvern islamist condus de Recep Tayyip Erdogan (prim-ministru, apoi preşedinte) a schimbat profund dispozitivul. „Disidenţa turcă”, aflată acum în plină desfăşurare, nu a avut nimic brutal.

În aprilie 2009, militari de rang înalt turci şi sirieni au trecut frontiera pentru a vizita împreună avanposturile cu ocazia unor exerciţii militare comune. Pentru prima dată, o armată NATO făcea manevre comune cu armata siriană a lui Bashar Al-Assad.

În septembrie 2010, avioane de luptă turce şi chineze au efectuat manevre comune în spaţiul aerian turc. Şi în acest caz, pentru prima oară, o forţă aeriană NATO făcea manevre comune cu China.

În 2011, un sondaj realizat de Marshall Fund privind relaţiile transatlantice dezvăluia că Turcia era ţara NATO care manifesta cel mai slab sprijin faţă de alianţă: 37% opinii pozitive (faţă de 53% în 2004).

În 2012, Turcia a aderat la Organizaţia de Cooperare de la Shanghai (OCS, o organizaţie interguvernamentală regională ai cărei membri sunt Rusia, China, Kazahstan, Kîrghîstan, Tadjikistan şi Uzbekistan) ca partener de dialog.

În 2017, un înalt diplomat chinez declara că Beijingul este gata să discute aderarea Turciei ca membru cu drepturi depline la OCS.

În septembrie 2013, Turcia anunţa că a ales o companie chineză (CPMIEC) pentru construirea primului său sistem de apărare antiaeriană cu rază lungă şi anti-rachetă, în cadrul programului T-LORAMIDS. Acest contract, în valoare de 3,5 miliarde de dolari, a fost anulat, dar Erdogan s-a întors atunci către preşedintele Vladimir Putin pentru a echipa ţara sa cu sisteme de apărare antiaeriană şi anti-rachetă cu rază lungă S-400.

În ciuda unei presiuni crescânde a Statelor Unite, a UE şi a NATO, Erdogan refuză să renunţe la proiectul său de apărare antiaeriană rusă şi apără cu cerbicie dreptul Turciei la „o decizie suverană”.

Pe 7 martie, Erdogan declara că Turcia nu va mai reveni niciodată asupra contractului S-400. El adăuga că Ankara plănuia în plus să comande sisteme din generaţia următoare, S-500.

Washingtonul şi-a avertizat aliatul că acordul cu Rusia ar putea „consecinţe grave”. „Achiziţionarea de sisteme S-400 va avea „consecinţe grave” pentru Turcia, a avertizat Charles Summers, purtător de cuvânt al Pentagonului, pe 8 martie. O asemenea decizie, a adăugat el, este de natură să zdruncine relaţiile militare americane cu Ankara.

Summer a afirmat că printre consecinţele posibile, Statele Unite nu vor mai vinde aparate F-35 Turciei şi nu îi vor permite nici să achiziţioneze sistemul de apărare antiaeriană Patriot.

Turcia, membră a consorţiului internaţional condus de Statele Unite care a construi avionul de luptă F-35 Lightening II, se angajase să cumpere 100 de astfel de aparate.

Faptul că Turcia s-a orientat către Rusia (în detrimentul NATO) va avea cu siguranţă la mai multe niveluri. Statele Unite ar putea exercita represalii expulzând Turcia din Joint Strike Fighter, un program de dezvoltare şi achiziţie al F-35. O decizie nu lipsită de impact economic, fără a mai vorbi de consecinţele militare şi politice.

Exclusă, Turcia s-ar întoarce cu siguranţă cître Rusia, care va fi încântată să-i propună o soluţie alternativă în ceea ce priveşte avioanele de vânătoare de ultimă generaţie.

Erdogan mizează fără însoială pe faptul că administraţia americană (şi NATO) nu îşi vor asuma riscul de a fisura alianţa mai mult decât este ea în prezent.

Jocul lui Erdogan transmite totuşi NATO un mesaj cu mult mai important decât simpla achiziţie de echipamente militare: este în discuţie însă identitatea geostrategică a Turciei.

S-400 este o arhitectură de apărare aeriană avansată, foarte eficace contra mijloacelor aeriene şi a puterii de foc a armelor occidentale (NATO). Aceste sisteme computerizate sunt astfel concepute pentru a nu putea fi utilizate contra unei eventuale agresiuni ruse sau contra unor sisteme de arme de fabricaţie sovietică.

Achiziţionând S-400, Turcia declară pur şi simplu aliaţilor occidentali că îi consideră pe ei şi nu Rusia ca o ameninţare pentru securitatea sa.

Dat fiind că Rusia continuă să fie percepută ca o ameninţare la adresa NATO, poziţia singulară a Turciei obligă la ridicarea unui mare semn de întrebare în ceea ce priveşte locul său oficial în NATO.

Turcia, a doua putere militară din NATO, face un joc de seducţie la adresa Rusiei. Această poveste de amor militar este fără îndoială doar la începutul său, însă ea subminează puternic capaciatea de descurajare a NATO faţă de Rusia.

O ruptură în sânul imeo alianţe al cărui contract prevede că un atac împotriva unuia dintre membrii NATO va fi considerat ca un atac împotriva tuturor ar fi cel mai frumos cadou făcut Rusiei.