Turcia este implicată în prezent în numeroase conflicte internaționale atât împotriva propriilor vecini, precum Grecia, Armenia, Irak, Siria și Cipru, cât și în țări mai îndepărtate, ca Libia sau Yemen.

Acest lucru demonstrează că politica externă a Turciei destabilizează o întreagă regiune, arată o analiză realizată de Gatestone Institute.

Armenia și Azerbaidjanul sunt ultimele două țări între care regimul Erdogan ațâță violențe.

Începând cu 12 iulie, Azerbaidjanul a lansat o serie de atacuri peste graniță, în regiunea Tavush din nordul Armeniei, acțiuni care au dus la moartea a patru militari armeni și a doisprezece militari azeri.

După ce Azerbaidjanul a amenințat că va ataca cu rachete centrala nucleară armeană de la Metsamor, pe 16 iulie, Turcia a oferit asistență militară azerilor.

„Dronele noastre, muniția și rachetele noastre, împreună cu experiența, tehnologia și capacitățile noastre se află în serviciul Azerbaidjanului”, a declarat Ismai Demir, șeful Președinției Industriei de Apărare, departament al Președinției Turciei.

Una dintre principalele ținte ale Turciei pare să fie Grecia, arată analiza citată. Armata turcă vizează din nou apele teritoriale elene. Ziarul grec Kathimerini scrie:

„Au existat îngrijorări privind o posibilă intervenție turcă în Mediterana Orientală, cu scopul de a împiedica un acord privind delimitarea unei Zone Economice Exclusive (ZEE), între Grecia și Egipt, subiect aflat pe masa tratativelor între responsabilii celor două țări.”

Numele date de Turcia navelor care explorează zăcămintele gazeifere reprezintă și ele un indiciu elocvent.

Numele vasului folosit de Turcia pentru observații „seismice” pe platforma continentală greacă este Oruç Reis (1474-1518), un amiral al Imperiului Otoman care a efectuat numeroase raiduri asupra coastelor Italiei și a insulelor din Mediterana, când acestea se aflau sub controlul creștinilor.

Alte vase de explorare și forare pe care Turcia le folosește sau intenționează să le folosească în apele teritoriale grecești poartă nume de sultani otomani care au atacat Grecia și Ciprul.

Printre ele, Fatih, „Cuceritorul”, sau Mahomed II, cuceritorul Constantinopolului; vasul de forare Yavuz, „Hotărâtul” sau sultanul Selim I, care a condus Imperiul Otoman în timpul invadării Ciprului, în 1571; sau Kamuni, „Legiuitorul”, adică sultanul Suleiman, care a invadat părți ale Europei de Est precum și insula greacă Rhodos.

Mișcările Turciei în apele Mediterane survin pe fondul transformării catedralei Sfânta Sofia din muzeu în moschee. Erdogan a promis cu această ocazie să „elibereze moscheea Al-Aqsa” din Ierusalim.

Pe 21 iulie, tensiunile au reapărut, după anunțul făcut de Turcia că dorește să facă cercetări seismice în anumite părți ale platoului continental grec, în zona maritimă dintre Cipru și Creta, în Marea Egee și în Mediterana de est.

„Planul Turciei este perceput de Atena drept o escaladare periculoasă în Mediterana Orientală, fapt care l-a făcut pe premierul Kyriakos Mitsotakis să avertizeze că ar putea surveni sancțiuni ale UE dacă Ankara va continua să conteste suveranitatea greacă”, a scris Kathimerini pe 21 iulie.

Ținând cont de agresiunile militare ale Turciei în Siria, Irak, Libia, Armenia etc. și de ocuparea Ciprului de Nord de mai multă vreme, o nouă agresiune împotriva Greciei nu este imposibilă conchide analiza Gatestone.

Dorința Turciei de a invada Grecia nu este un mare secret. Cel puțin din 2018, guvernul turc și partidele de opoziție cer deschis ocuparea insulelor grecești din Marea Egee, care, afirmă ei, aparțin de drept Turciei.

Marea întrebare pe care Gatestone o formulează este: dacă un asemenea atac ar avea loc, Occidentul ar sări să apere Grecia sau ar abandona-o?