Hristos a Înviat!

“Hristos iubește curajul, El care de atâtea ori a spus: nu te teme, nu vă temeți, nu vă înspăimântați, nu fiți fricoși, pentru ce sunteți fricoși?! Îndrăznește, îndrăzniți, Eu am biruit lumea!” - Părinte Nicolae Steinhardt

O scrisoare, în genere, începe cu o formulă de adresare dragă inimii. Și pentru că ne aflăm cu câțiva  pași după Învierea Domnului, plus încă unul, distanță de Răstignire, iar în față ne așteaptă o Înălțare pe care o mărturisim ca fiind legământul nostru cu puntea Mântuirii,  nicio altă formulă nu poate sculpta mai fidel artera spiritului românesc decât acest: Hristos a Înviat!

Ne aflăm cu toții pironiți între 3 stări de “agregare”: starea de urgență, starea de așa zisă relaxare și ce va să fie să vină. Și încă nu înțelegem, deși avem toată baza de date furnizată și la vedere, care dintre cele 3 ipostaze este mai protectoare, mai intimidantă, mai coercitivă și mai ciopârțitoare de drepturi și de libertăți.

De mai bine de 2 luni ne informăm, luăm la cunoștință, ba mai suntem informați și cu forța, despre cine este inamicul, cum trebuie să luptăm cu virusul, cât și cum și pe cine trebuie să protejăm.

Nu voi încarca spațiul articolului cu ceea ce deja am scris și s-a scris, pe linie de legislație, sau sub aspect medical( norme, măsuri de protecție). Tot ce s-a impus, respectat în aceste luni rămâne obiectul paginilor trecute. Masca poartă... mască, mai presus de lege (...). România oricum poartă un simulacru de mască de mai bine de jumătate de veac. Dar nu acesta este obiectul prezentei “Scrisori” deschise.

Pentru că tot suntem în agonie, agonie economică, politică, spirituală (pe alocuri), împletită cu o stare numai bună de stat în jurul unui foc de lemne, ascultând niscaiva lecții de istorie, nu mă dezic curentului și șed. Dar nu mă izolez... temporal. Ci las veacurile să vină puțin peste noi, ca într-un cutremur major de pământ, de pământuri... și de conștiințe.

În acest vârtej de opinii, curente, legi, ordonanțe, lacăte puse pe uși de Biserici și pe guri, pe cugete, ochelari de cal impuși spre a ignora ce fac alte popoare membre UE care se revoltă împotriva prostiei, incoerenței, dar pe care trebuie să îi avem reper în alte comportamente-etichetă pentru standardele înalte europene, aleg o călătorie în trecut.

În trecut să poposim pentru câteva clipe, pentru a oglindi inclusiv această perioadă de mai bine de 2 luni în care Biserica s-a comportat fix cum o face de pe vremea Apostolului Andrei, ce a pășit pe pământ românesc chiar din Dobrogea noastră cea curajoasă și just mărturisitoare de Astăzi. Cum? În pofida atacurilor primite pe toate palierele în ultimii ani, amintind doar ceasurile: Colectiv, Referendumul pentru familie, Catedrala Mântuirii Neamului, Biserica a acordat românilor și de această dată întreaga susținere, independent de orientarea religioasă, alături de Stat.

Deseori, în acțiuni organizate mult mai eficient, mai prompt desfășurate și cu o strategie superioară de a ajunge la beneficiari decât cea abordată și coordonată de Instituțiile Statului. Mănăstirile din toată țara și-au deschis porțile pentru a primi pe cei aflați în carantină, toate asociațiile și organizațiile ortodoxe din țară s-au unit în acțiuni de voluntariat destinate vârstinicilor, persoanelor cu vulnerabilități, dar și cadrelor medicale aflate în perioade de izolare față de familii, sub exercitarea meseriei. De asemenea, BOR a furnizat aparatură și echipament medical, substanțe de dezinfectare spitalelor și centrelor medicale din țară. Biserica Ortodoxă a acordat sprijin cumulând peste 17 milioane de lei în efortul de a-i ajuta pe români să depășească efectele pandemiei. Este un efort mare pentru Biserica, ajutorul fiind comparabil cu sumele cumulate oferite de băncile din România, iar meritul mobilizarii este cu atât mai puternica cu cât credincioșii nu și-au putut oferi susținerea decât în număr extrem de mic, ca și voluntari, accesul majorității în spațiile religioase fiind interzis , la fel și legalitatea deplasărilor în vederea furnizării de servicii.

Aceasta se întâmplă ACUM, contemporan cu noi toți. DAR unde a stat Biserica ortodoxă în toate episoadele critice ale istoriei acestui neam? LÂNGĂ ARMATĂ, români!

Unită cu Statul, cu conducerea țării și, a priori Unirii, unită cu voievozii Țărilor Române.

Da, mereu lângă Armată. Fie că era armata în cazărmi sau pe front, fie că era românul acasă lângă vatră și preotul în biserică sau românul pregătit cu ranița pentru război, preotul era lângă el. Și la botez și la nuntă și la înmormântare și printre gloanțe, în tranșee. De-a lungul istoriei, mai ales lângă domnitori. Toți marii voievozi pe care Țările române plecau în luptă cu binecuvântarea ierarhilor vremii. Când se dădea semn, preotul satului își aduna veșmântul negru, epitrahirul, Sfintele Vase, Sfântul Antimis, Liturghierul, cădelniţa și cu sfânta Cruce în mână se alătura fiilor, taților și bunicilor ce plecau la război.

Se mai vorbește în manuale și noile cărți de istorie ale țării despre preoţii care, în situații-limită, au luat arma în mână şi au luptat sau de cei care au unit, și au strâns subunităţile dezorganizate, mobilizându-i pe soldaţi să revină în linia întâi?

Cât se știe despre preotul locotenent Ştefan Ionescu, zis Cazacu, care a salvat Drapelele Regimentului nr. 3 Olt şi Regimentului 66 sau despre Arhimandritul maior Iustin Şerbănescu, călugărul de la Cernica şi confesorul Regimentului 21 Infanterie? Arhimandritul maior Iustin Șerbănescu a fost decorat cu Ordinul Mihai Viteazul. Amândoi preoți și-au aflat sfârșitul pe front, printre gloanțe și tunuri, luptând lângă soldași, îmcurajându-i, unindu-i, mobilizându-i, spovedind, binecuvântând, împărtășind și apoi dăruindu-se cu totul cauzei Țării, prin actul ultim de jertfă: moartea.

Iar țăranul român era și la vatră și pe ogor și la război, mereu Unul, iar pe front pleca înarmat cu semnul Crucii! Acesta este Adevărul neamului nostru. Nu altul! Soldatul român se spovedea, primea Sfânta Împărtășanie de la preotii militari ce-i însoțeau în război nu doar cu rugăciunea, ci murind alături de ei, luptând, crezând, nădăjduind.

Toate acestea sunt mărturii documentele, aflate în Arhivele Militare Române, în rapoartele comandanţilor, preoţilor şi în propriile lor memorii.

Parodia din anii comunismului se desfășoară cu o monstruozitate și mai mare în anii noștri.

De ce a devenit un tabu să se vorbească ferm, clar, asumat și răspicat despre forţa credinței creştin ortodoxe, de care sufletul românului a fost lipit de două mii de ani încoace?

Amintesc de un Petre Țuțea care astăzi, să fi trăit bătaia de joc ce ni se servește, multe vorbe de duh și cu tâlc ar fi rostit. Ce ne spunea bătrânul?

“Cei mai crânceni şi mai străluciţi soldaţi sunt cei ai popoarelor religioase. Când mori sub drapel, te gândeşti că te duci la strămoşi.”

Biserica și Armata, veșnic împreună pe Fronturile însângerate.

Avem un Nicolae Iorga care a cercetat decenii pentru a găsi, studia și dezvălui poporului însemnările preoților ortodocşi, tăinuite pe coperțile cărților sfinte în care aceștia au relatat ca niște veritabili istorici evenimente din timpurile trăite. La iniţiativa preoților militari, se făceau colecte de bani pentru alimente şi se înfiinţau cantine pentru copiii orfani ai celor care mureau pe front.

De asemenea, oglindind timpurile de acum, preoţii nu s-au temut de pericolul contaminării cu tifosul exantematic şi nu s-au clintit de lângă răniţi, de cele mai multe ori fiind și doctori. Au fost dascăli, au constituit, din venituri proprii, biblioteci volante, extrem de căutate pe front, au creştinat soldaţi, au botezat copii.

Acest fapt îi conferă Preotului statutul de Pilon, stâlp la conștiința neamului, alături de istorici. Mai mult, pe linie socială, acum, în timpurile noastre, dar și în trecut privind, Biserica a fost lângă conducerea țării, printre oameni, deseori ajutând poporul inclusiv pe linie materială mai mult decât Statul însuși. Iar sprijinul spiritual, duhovnicesc se deslușește în lucrarea ce nu se vede cu ochiul fizic, dar care se Simte și se trăiește.

Se încearcă inocularea sentimentului de rușine și de perimat în ceea ce privește apartenența la Biserica creștină ortodoxă și mărturisirea credinței așa cum am primit-o din străbuni?!

Dar când s-a produs această fisură de mentalitate? Cum s-ar putea înțelege istoria acestui neam fără un Sfânt Ștefan cel Mare în fața chiliei Sf. Daniil Sihastru, fără un Mihai Viteazul, și el în genunchi în fața altarelor Muntelui Athos și pe pridvorul mănăstirilor Țării Românești? Când a venit Mihai Viteazul la putere, situaţia Bisericii Ortodoxe Române în Transilvania era dramatică. Deşi românii erau majoritari, religia lor nu era recunoscută ca religie oficială, de stat, ci era doar tolerată. „El a dorit să construiască o Dacie ortodoxă”. Istoria consemnează faptul că în războaie, Mihai purta după sine un cort de slujire, unde un preot oficia cuvenitele slujbe.

Trăim vremuri când ar fi înțelept să ne auzim Bătrânii cât mai adânc în inimă, să îi lăsăm pe ei sa ne ajute să umplem cumva golul de conștiință ce e tot mai abisal în fiecare din noi.

În consecință, las pecetea de final să-i aparțină tot Părintelui Nicolae Steinhardt într-un Cuvânt cu putere multă, ce descrie magistral și crunt chiar condiția existențială pe care cu toții o parcurgem:

"Taina libertăţii nu este altceva decât curajul de a înfrunta moartea. Cel atacat are întotdeauna dreptul cât şi datoria să se apere. Cedarea în faţa agresiunii sau şantajului înseamnă acceptarea sclaviei, împrejurările justificate nu sunt decât pretexte, scuze sau şiretlicuri ale mişeliei. […] Şantajul, alături de turnătorie, este fărădelegea cea mai odioasă, respingătoare. A fi de acord cu el este acelaşi lucru cu a-l aproba, a-l răspândi. […]

Dacă vrei să fii liber trebuie să nu-ţi fie frică de moarte! […] Plecăciunea, închinarea, capitularea imediată riscă fără greş să mărească pretenţiile adversarului, dându-i acestuia un surplus de energie şi de tupeu. Totdeauna plecăciunea semnifică primul pas pe calea unei robiri perfecte. […] înrobirea nu presupune doar şantajul cu forţă brută la care se dedă regimul, ci şi acceptarea acestui şantaj, ca un dat inexorabil al sorţii. Neîmpotrivindu-se la timp, omul devine treptat incapabil de a se mai împotrivi vreodată. Acest proces se încheie prin contaminarea celorlalţi cu această atitudine.

Chiar dacă şantajul nu se va repeta, ceea ce e puţin probabil, dat fiind că tinde să devină un obicei, cel care cedează rămâne în primejdie, în condiţii de receptivitate, sensibilizat pentru totdeauna, pentru că şi la el laşitatea devine o regulă de comportament şi un reflex condiţionat. O singură cedare este suficientă pentru a-l inocula şi din acea clipă el rămâne sclav virtual. […] în prezent există comunităţi şi oameni dispuşi să consimtă violenţei, să se plece şi înconvoaie, fără a vedea scara pe care vor fi siliţi să coboare mereu mai adânc, în hăul abjecţiei.

Despre aceştia presupunerea realităţii unui suflet de rob îşi află confirmarea. Unica armă de nădejde împotriva şantajului de orice fel este refuzul.

Când situaţia a devenit atât de acută, când pistolul e lipit de ceafă şi replica e «pe viaţă şi pe moarte», atunci regula jocului nu se schimbă, ci doar miza lui.

Câştigător va ieşi numai cel căruia nu-i este teamă de moarte sau este destul de tare pentru a acţiona ca şi când nu i-ar fi teamă. De multe ori şi în felul acesta poate fi obţinută victoria."

Ferestrele ne sunt încă deschise.  

Să luăm aminte și să nu uităm că: “Hristos se face toate celui ce crede.”( Sf. Marcu Ascetul)

Doamne, ajută!