Cunoscute și sub numele de dansul Sfântului Vitus, între secolele al XI-lea și al XVII-lea, maniile au cuprins întreaga Europă, zeci de mii de oameni participând la orgii publice frenetice și dansuri sălbatice care durau zile și uneori săptămâni. Se crede că oamenii au mâncat ciuperci haluginogene, iar de aici au apărut tulburări trecătoare de personalitate.

Nu este de mirare de ce psihiatrii și istoricii medicali clasifică astfel de episoade ca fiind o tulburare mentală de grup care îi afecta, de obicei, pe cei copleșiți de stresul perioadei.

În timpul acestor așa zise ”epidemii” sau mai bine zis isterii colective, mulți își smulgeau fără modestie hainele și se plimbau goi pe străzi. Alții țipau și făceau semn să fie aruncați în aer, alții dansau frenetic în ceea ce observatorii au descris ca fiind ținute ciudate și colorate.

Câțiva se pare că au râs sau au plâns până la moarte. Femeile urlau și făceau gesturi obscene, în timp ce altele guițau ca niște animale. Unii se tăvăleau în noroi sau se bucurau să fie loviți pe tălpile picioarelor.

O variantă italiană era cunoscută sub numele de tarantism, deoarece se credea că victimele au fost mușcate de păianjenul tarantulă, pentru care se credea că singurul leac era dansul frenetic pe o anumită muzică, care ar fi risipit ”otrava” din sângele lor.

Mania Dansului care a lovit Olanda

Termenul ”mania dansului” provine din cuvântul grecesc choros, dans, și mania, nebunie. Traducerea literală a termenului choros mania este ”nebunie dansantă”. Denumirea a fost adoptată după ce un grup de aproximativ 200 de persoane a dansat atât de sprinten pe un pod deasupra râului Maas din Germania în anul 1278, încât acesta s-a prăbușit, ucigând mulți participanți.

Supraviețuitorii au fost tratați într-o capelă din apropiere dedicată Sfântului Vitus și se pare că mulți dintre ei și-au recăpătat sănătatea.

Înainte de secolul al XX-lea, această boală era denumită în mod obișnuit ”coree epidemică” sau ”coreomania”. Cuvântul coreea a fost evocat în mod eronat pentru a descrie aceste comportamente, deoarece se credea adesea că participanții prezentau simptome de coree, o tulburare a sistemului nervos central caracterizată prin scurte mișcări neregulate de tresărire care pot semăna cu dansul.

Ce crede medicina modernă

Literatura modernă pune aceste episoade delirante colective pe consumul de ciuperci cu efect halucinogen.

Otrăvirea cu ergot a fost pusă pe seama halucinațiilor și convulsiilor care însoțesc mania dansului. Supranumit ”Focul Sfântului Anton”, ergotismul a coincis cu inundațiile și sezoanele de creștere umede care au favorizat dezvoltarea ciupercii ”claviceps purpura”, care se dezvoltă în condiții de umiditate și se formează pe cerealele cultivate, în special pe secară.

Deși acest lucru ar putea explica unele simptome, multe focare nu au coincis cu inundații sau cu perioade de creștere sau de recoltare umede. Ergotismul convulsiv putea provoca comportamente bizare și halucinații, dar ergotismul cronic era mai frecvent și, de obicei, ducea la pierderea degetelor de la mâini și de la picioare din cauza gangrenei, o caracteristică care, în mod clar, nu este asociată cu mania dansului.

Tarantismul o altă formă de manie colectivă

În special în sudul Italiei au existat episoade delirante colective, legate de înțepăturile de paianjen. Oamenii dormeau, după care se trezeau speriați că au fost înțepați de tarantule, și se apucau de un dans frenetic, singurul remediu despre care se credea că are rezultat.

În ceea ce privește tarantismul, cele mai multe episoade au avut loc doar în lunile iulie și august și au fost declanșate de mușcături de păianjen reale sau imaginare, de auzul muzicii sau de faptul că îi vedeau pe alții dansând și implicau ritualuri anuale structurate.

De asemenea, în timp ce secara era o cultură-cheie în Europa Centrală și de Nord, în Italia era neobișnuită. Cu siguranță câțiva participanți erau isterici, epileptici, cu tulburări mintale sau chiar deliranți din cauza ergotului, dar procentul mare al populațiilor afectate, precum și circumstanțele și momentul apariției focarelor sugerează contrariul. Episoadele au fost pandemice, ceea ce înseamnă că au avut loc pe o arie largă și au afectat o proporție foarte mare a populației.

Se crede că era vorba și despre sectanți religioși

Așadar, care este cea mai probabilă explicație pentru mania dansului? Pe baza examinării unui eșantion reprezentativ de cronici medievale, este evident că aceste episoade sunt cel mai bine explicate ca fiind secte religioase deviante care au câștigat adepți pe măsură ce făceau pelerinaje prin Europa în anii de agitație pentru a primi favoarea divină.

Simptomele lor (viziuni, leșinuri, tremurături) sunt previzibile pentru orice populație numeroasă care se angajează în dansuri prelungite, închinare emoțională și post. Acțiunile lor au fost ”traduse greșit” de cercetătorii contemporani care au evaluat comportamentele participanților în sine, scoase din contextul și semnificația lor regională.

Tarantismul a fost o variantă regională a maniei dansului care s-a dezvoltat într-o tradiție locală, în principal în sudul Italiei, potrivit Ergotism.