Alexandru Chiriță este căsătorit, are o fetiță, e pasionat de muzică, fiind compozitor și interpret.  De 15 ani lucrează ca asistent medical la Milano, la secția de dializă a spitalului în care e angajat. În paralel, studiază la Facultatea de Teologie Baptistă din Bucuresti, la distanță.

A povestit ce a însemnat pentru el că s-a că s-a îmbolnăvit de COVID – 19 spre sfârșitul lunii februarie.  Inițial, a crezut că e o simplă răceală, dar după trei zile și-a dat singur seama că simtomele sunt altele. A doua zi a fost confirmat diagnosticul. Ce a urmat, a fost de coșmar.

”Am fost internat și s-a început terapia; am primit ajutor respirator care după trei zile s-a dovedit insuficient; medicul, in care aveam încredere, mi-a spus că voi fi întubat pentru trei zile. Cunosc toate procedurile, așa încât mi-am dat acordul și m-am lăsat în mâinile colegilor, medici și asistenți, instrumentele lui Dumnezeu; oamenii aceștia au studiat și s-au pregătit să se pună în slujba oamenilor, să le aline suferințele; am avut chiar asistenti români care m-au îngrijit, pe lângă colegii italieni.

Mă rugam și știam că Dumnezeu ține controlul și că Este cu mine. Mi s-a spus că după câteva zile de la intubare lucrurile s-au agravat. Am fost pus cu fața în jos pentru a ușura activitatea plămânilor și sedat drastic. Am fost pus pe un pat cu gheață pentru a putea scădea febra. Mi-au povestit colegii care s-au temut de câteva ori că mă pierd”, a relatat asistentul pentru Gazetaromaneasca.com.

Cât a fost sedat l-a urmărit unul și același vis: ”vâsleam pe o barcă într-un lac, o mare limpede, spre un apus minunat, cu un soare portocaliu; eram senin și bucuros de frumusețe; deodată au apărut niște valuri care m-au împins la țărm”. Între vis și realitate, medicii i-au fost adevărații îngeri. Alexandru Chiriță a petrecut 47 de zile de spitalizare, din care 14 zile în reanimare, 20 de zile pe secția specială COVID – 19, restul la recuperare. S-a vindecat fără sechele.

A avut șansa să se vindece exact când Italia se afunda în grozăvia pandemiei. ”Când s-au aglomerat secțiile COVID și terapiile intensive deja mărite, colegii mei au fost supuși unui stres imens. Lucrau ture peste ture, unii s-au îmbolnăvit, alții s-au prăbușit psihlogic, alții au rămas să se trateze acasă; nu la toți a fost aceiași formă agresivă ca în cazul meu, să ajungă intubați, dar au fost mulți cu simtome medii sau lejere, cei gravi fiind internați.

Jumătate dintre colegii mei au rămas acasă; spun acest lucru fiindcă mulți încă mai cred că noi glumim și nu știu cum să le spun, mai clar.  (…) Această experiență m-a învățat că nu suntem nimic fără Dumnezeu; când m-am trezit pe patul de spital fără nici un act, dezbracat și îmbrăcat cu o cămașa de la spital că nici pijamale de acasă nu aveam, fără telefon, fără bani, fără nimic…mi-am zis: uite, ce este omul! (…)

După alte două săptămâni am putut să merg și încă acum sunt slăbit, am pierdut și 14 kg așa cum îmi doream în februarie;(*rîde), mâinile încă nu le pot folosi din cauza leziunilor la tendoane… Totul este o încercare, pot să mă apropii mai mult de Dumnezeu, pot să dau mărturie. Nu încetați să vă rugați și să nu încetați să vă întreceți în a face voia lui Dumnezeu”, a mai povestit asistentul medical pentru sursa citată.

Sursa foto: Gazetaromaneasca.com