Propunând să nu fie urmat modelul Washingtonului în chestiunea Taiwan, în numele „autonomiei strategice” a țărilor Uniunii Europene, șeful statului a provocat nedumeriri în rândul partenerilor Franței. O ieșire contraproductivă, deoarece Europa se bazează pe ajutorul SUA pentru a contracara Rusia în Ucraina.

Mai binele este dușmanul binelui. Emmanuel Macron a produs o altă experiență amară în domeniul diplomatic: în interviul său din 8 aprilie pentru Les Echos, Politico și France Inter, șeful statului a dat o lovitură proiectului său de „autonomie strategică”, care prevede să se permită continentului european să-și apere interesele, chiar și să se apere, într-o lume tot mai brutală și mai fragmentată.

Făcând apel la europeni să evite orice „aliniere” în confruntarea dintre Statele Unite și China în privința Taiwanului, teritoriu aflat în centrul rivalităților dintre Washington și Beijing, locatarul de la Elysée a dat apă la moară numeroșilor critici ai acestui concept, atât celor din Statele Unite, unde ideea este în general greșit înțeleasă, cât și celor din Europa, unde produce controverse, după cum arată reacțiile pe care le-a declanșat „gândirea complexă” a președintelui, potrivit lemonde.fr.

A pune în discuție Taiwanul, asupra căruia China dorește să preia controlul, pentru a justifica preocuparea legitimă pentru „autonomia strategică” europeană este într-adevăr o abordare deosebit de stângace. La fel este și atribuirea întregii răspunderi pentru actualele tensiuni din Marea Chinei Washingtonului exact în timpul unui exercițiu militar comandat de Beijing în apropierea insulei pentru a protesta împotriva vizitei în Statele Unite a președintelui taiwanez Tsai Ing-wen.

  O atitudine inoportună față de Statele Unite

Argumentul nu este de natură să-i convingă pe cei care îl suspectează pe președintele Macron de echidistanță între Washington și Beijing. Spre deosebire de șeful statului francez, ministrul german de externe, Annalena Baerbock, a declarat la Beijing - la câteva zile după vizita președintelui francez - că „o escaladare militară în strâmtoarea Taiwan, pe unde trece zilnic 50% din comerțul mondial, ar fi un scenariu dezastruos pentru întreaga lume”.

Cu siguranță, șeful statului face parte din linia politică tradițională De Gaulle-Mitterrand: Parisul este un aliat al Statelor Unite, dar intenționează să rămână „nealiniat”. „A fi aliat nu înseamnă a fi vasal”, a declarat Macron în repetate rânduri. A spune însă că soarta Taiwanului nu preocupă Europa, așa cum a sugerat liderul francez în recentul interviu, nu este o atitudine corectă față de Statele Unite, într-un moment în care Washingtonul se mobilizează alături de europeni pentru a sprijini rezistența Ucrainei în fața invadatorul rus.

„Nu poți proteja Ucraina astăzi, iar mâine să declari că Taiwanul nu este treaba ta”, a declarat premierul polonez Mateusz Morawiecki într-o aluzie transparentă la președintele francez: „Dacă Ucraina cade, dacă Ucraina este cucerită, a doua zi China ar putea ataca Taiwanul”, a spus el.

Demonstrația prezidențială, departe de a fi improvizată, este cu atât mai surprinzătoare cu cât vine într-un moment în care „autonomia strategică” trece printr-un formidabil „botez de foc” în contextul războiului din Ucraina. Deși Macron se mândrește - puțin cam prea repede - că a „câștigat bătălia ideologică” în privința subiectului, poate să crediteze faptul că a popularizat ideea. Mai multe țări reticente în trecut față de această abordare, începând cu Germania și Țările de Jos, s-au orientat în această direcție, chiar dacă preferă să vorbească de „suveranitate” și nu de „autonomie”, pentru a nu jigni aliatul american.

După întoarcerea de la Beijing, vizita de stat a lui Emmanuel Macron la Amsterdam a avut un mesaj clar: nevoia de a înzestra Europa cu o politică industrială solidă și o politică comercială mai protectoare în fața concurenților americani și chinezi.

  Nevoia de autonomie - validată de război

Împreună, Cei douăzeci și șapte au făcut progrese remarcabile. Cine și-ar fi imaginat că la câteva zile după izbucnirea invaziei ruse în Ucraina, Uniunea Europeană va decide să-și activeze Facilitatea de pace pentru a finanța livrările de arme către Kiev? Sau că, după comenzile comune de vaccinuri din timpul pandemiei de Covid-19, se va angaja în achiziții comune de muniție pentru a sprijini rezistența ucraineană?

„Cea mai bună modalitate de a obține o autonomie strategică este să nu vorbim prea mult despre asta”, sugerează totuși mai mulți oficiali francezi implicați în probleme europene.

Conflictul care subminează securitatea continentului are un efect paradoxal în dezbaterile privind „autonomia strategică”. Pe hârtie, invazia rusă a Ucrainei demonstrează necesitatea ei, pe măsură ce Cei Douăzeci și șapte devin conștienți de vulnerabilitatea lor și de dependența față de vecinii beligeranți, precum Rusia, sau față de aliații solicitanți, precum Statele Unite. După ce (aproape) a oprit importurile de petrol și gaze rusești, UE încearcă să „reducă riscurile” unei dependențe excesive de comerțul cu China, în special în domeniul componentelor strategice.

Totuși, războiul din Ucraina întărește susținătorii din Europa ai unei alianțe tot mai strânse cu Statele Unite. Apărarea continentului se bazează mai mult ca niciodată pe Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO), pe care agresiunea rusă a reînviat-o. Polonia, statele baltice și țările scandinave, dar și Germania, sunt așadar reticente în a dezvolta autonomia continentului față de Washington. Fie pentru a se proteja de Rusia, fie pentru a opri ascensiunea Chinei. (Rador)