Ea își rezervă deci dreptul de a respinge uneori aplicarea legislației europene („nu este contradictoriu cu obiectul deschiderii față de dreptul european, adică față de participarea Republicii Federale a Germaniei la realizarea unei Europe unite... decât cu titlu excepțional și în anumite condiții stricte, Curtea Constituțională federală  poate declara inaplicabil dreptul UE în Germania”) și de a se opune dacă este nevoie CJUE („Curtea Constituțională federală nu poate totuși recunoaște caacterul definitiv al deciziilor Curții de Justiție «decât în principiu»).

În concluzie, eram avertizați de multă vreme de faptul că Curtea de la Karlsruhe putea intra în conflict cu CJUE?

Da, și exact asta a făcut pe 5 mai, apreciind că jurisprudența CJUE privind acțiunea BCE nu este corespunzătoare. Independent de conținutul acestei decizii și a cuvintelor foarte dure pe care le conține (judecătorii germani califică decizia CJUE „de neînțeles” și „arbitrară”, ceea ce reprezintî o rarisimă violență de limbaj), trebuie plasat acest conflict de legitimitate în contextul acestui război al „ultimului cuvânt” între jurisdicții.

Deoarece este vorba de două legitimități care se înfruntă. Cea a Curții Constituționale germane, pe de o parte, născută din dispozițiile legii fundamentale germane, care o creează și îi stabilesc atribuțiile, și cea a CJUE, pe de altă parte, care și-a arogat propria competența superioară, de vreme ce ea însăși a hotărât primatul dreptului european și astfel să se auto-instituie printr-o simplă jurisprudență drept Curte Supremă.

Juristul Guillaume Grégoire scria recent într-un articol: „Ne găsim într-o situație kafkiană, în care o instituție independentă și tehnocratică (judecătorul constituțional german) ceartă, în numele principiului democratic, o altă instituție independentă și tehnocratică (judecătorul european) pentru că nu a controlat suficient un al treilea organ independent și tehnocratic (bancherul central)”.

Sunt doar parțial de acord. Este adevărat că acest conflict triunghiular de importanță majoră scapă complet Parlamentelor, de exemplu. Dar, cred eu, Curtea de la Karlsruhe și CJUE nu pot fi puse pe același plan.

Legitimitatea celei dintâi nu se poate comparea cu a celei de-a doua.

CJUE este (la fel ca BCE) o entitate federală fără stat federal pe care să se bazeze și care, din această cauză, plutește cumva în vid. Nu este și cazul Curții de la Karlsruhe, foarte respectat în Germania. Dacă ar fi numai să vedem locul pe care președintele său îl ocupă în protocolul federal al ceremoniilor.

Pe de altă parte, Curtea de la Karlsruhe nu a încetat, prin deciziile sale, să extindă puterile Bundestagului în materie europeană. Prin hotătârea „Lisabona”, Curtea germană a stabilit ca Bundestagul să aibă un cuvânt de spus în acest domeniu. De aceea, Angela Merkel poate fi văzută uneori, cu ocazia întrunirilor șefilor de state și de guverne, cerând o pauză, pentru a cere opinia Parlamentului său.

Fiind vorba de o chestiune economică, care vor fi consecințele deciziei de la Karlsruhe?

Mai întâi, trebuie să notăm că, criticând politica BCE, Curtea germană atacă o competență exclusivă a UE, politica monetară. Acest lucru este o premieră. Curtea germană consideră că BCE și-a depășit prerogativele și că se amestecă nu doar în politica monetară ci și în politica economică a statelor.

Judecătorii germani cred că BCE nu acționează în conformitate cu „principiul proporționalității”, potrivit căruia acțiunea UE trebuie să se limiteze doar la ce este necesar pentru atingerea obiectivelor fixate de tratate. Cum obiectivul pe care tratatele i l-au fixat BCE este să controleze inflația, ea nu trebuie să meargă mai departe de atât.

Or, „relaxarea cantitativă” are implicații economice mai globale, care depășesc simpla chestiune a inflației, fiind vorba de implicații asupra politicii bugetare a anumitor state, deoarece le permite să se finanțeze la dobânzi inferioare celor de care ar beneficia „singure”, pe piețele financiare.

Aici se pun două întrebări.

Prima: politica monetară trebuie să se limiteze la menținerea unei inflații scăzute? Într-o lume în care nu mai există inflație, întrebarea merită pusă. În orice caz, nici o bancă centrală nu mai face asta astăzi.

A doua: cum să stabilești granița între politica monetară și politica economică? Este foarte subiectiv. Desigur, „relaxarea cantitativă” are un impact pozitiv pentru unele state, deoarece le permite să se împrumute fără a se prăbuși sub povara dobânzilor. Dar o face tocmai din acest motiv.