Alinaţi mereu la gândul caprei vecinului care trage să moară, românii comentează acum despre "săracii" de nord-coreeni care s-au făcut de râs la Campionatul Mondial de fotbal, după ce Portugalia i-a bătut cu şapte la zero.
Drama delegaţiei nord-coreene e doar bănuită. Veniţi în Africa de Sud într-o atmosferă militarizată şi cu povara de a nu face de râs poporul, pe fotbaliştii din Coreea lui Kim Jong-il îi aşteaptă o întoarcere tristă.
Pentru mulţi, aventura sud-africană a fost doar o umilinţă în plus: au trăit în aceeaşi atmosferă apăsătoare cu care erau obişnuiţi din viaţa de zi cu zi, au fost ţinuţi continuu sub supraveghere, în camerele de la hotel, au avut o diurnă de doar 2 dolari şi n-au fost lăsaţi să realizeze că există viaţă şi dincolo de lozincile de partid. Au avut parte de o şansă ratată din start de a vedea că se poate şi altfel. S-au bucurat de o oarecare libertate doar de două ori câte 90 de minute, atunci când au pierdut onorabil cu Brazilia, respectiv atunci când i-a făcut de râs de Portugalia.
Deşi vor fi sperat altceva, au avut parte tot de neputinţă şi de militărie... Asta, mai ales după ce patru dintre ei au dispărut de la hotelul unde e cazată echipa. "Zvonuri false, fără fundament", avea să spună, într-un târziu, nefericitul antrenor Kim Jonghun, care însă n-a putut să-i arate pe cei patru fotbalişti fugari, pentru a demonstra ceea ce spune.
Acelaşi Jong-hun pe care nu-l aşteaptă nimic bun la întoarcerea în ţară, spunea, ieri, lozinici: "Populaţia Coreei de Nord va fi alături de jucători în ultimul meci". O ţară întreagă, nu? Aceasta e grozăvia: pentru regimul comunist de la Phenian, participarea echipei de fotbal la turneul final a fost doar un prilej de propagandă, iar acum, odată prilejul ratat, după acest 0-7, fotbalul a devenit o chestiune de viaţă şi de moarte...
E o nebunie atunci când fotbalul ajunge să fie altceva decât un sport în jurul căruia, OK!, se învârt sume fabuloase, dar care păstrează, totuşi, o bucurie şi o transmite. N-aş vrea să fiu acum sau în săptămânile ce vor urma în pielea antrenorului Jong-hun, a jucătorilor lui sau a familiilor acestora!
Fuga celor patru ne-a amintit "dezertările" sportivilor români din vremea lui Ceauşescu. Sportivi care, având norocul să ajungă la vreo olimpiadă, campionat mondial sau european, alegeau să fugă pur şi simplu de sub ochii securiştilor şi să se stabilească prin câte o ţară occidentală. Căci, chiar dacă nord-coreenii nu ne sunt vecini geografic, se pot face destule comparaţii între ceea ce trăiesc ei acum şi ceea ce ne-a fost dat să trăim până nu de mult.
Şi ne putem pune întrebări. Cum ne-ar fi fost dacă lagărul comunist nu s-ar fi pulverizat în anul 1989? Cât de departe ar fi ajuns dictatura lui Ceauşescu şi cât de mare ne-ar fi fost disperarea? Din fericire, a da răspunsul la aceste întrebări şi la altele asemenea e doar un exerciţiu de imaginaţie în România anului 2010.
De bine, de rău, avem libertăţi cu care ne-am obişnuit, dar la care poate că nici nu visam în urmă cu 25 de ani. Şi am uitat. Dar drama nord-coreenilor e foarte reală. Tâlhăriile cărora le cad victime jurnaliştii străini acreditaţi la Campionatul Mondial de fotbal din Africa de Sud sunt, şi ele, foarte reale şi nu au îndărătul lor oameni prea mulţumiţi de viaţa pe care o duc.
Bărbatul din Shanghai pe care poliţiştii l-au săltat înainte de a putea să desfăşoare o pânză pe care scrisese ceva e doar o amintire. Nici nume n-are; n-am primit încă vreun răspuns la întrebările cine e, ce a vrut şi ce s-a întâmplat cu el.
"Reflecţiile comandantului Fidel Castro", însemnări atribuite fostului lider cubanez, au, uneori, farmecul lor, dar denotă o viziune puternic ideologizată, lozincardă, asupra lumii. E discursul oficial cu care sunt bombardate popoarele din dictaturile comuniste.
Nu râdeţi, deci, de nord-coreeni. Gândiţi-vă la libertatea voastră şi preţuiţi-o, profitaţi de ea. E greu de obţinut şi uşor, dar atât de dureros de pierdut! Un popor îngenuncheat înseamnă că suntem, cu toţii, un pic îngenuncheaţi, cândva.