EDITORIALUL EVZ. Opoziţie fără ambiţie. De ce nu avem motive de bucurie că s-a rupt USL

EDITORIALUL EVZ. Opoziţie fără ambiţie. De ce nu avem motive de bucurie că s-a rupt USL

Ruperea prematură a USL era previzibilă. Pentru unii - încă de la înfiinţare. Pentru alţii - măcar din decembrie 2012, când a intervenit prima ceartă serioasă între Ponta şi Antonescu, pe împărţirea ministerelor. Şi numai cine n-a vrut n-a observat cum îşi compunea încet PSD o majoritate parlamentară pe bază de traseişti.

Cred că şi votanţii Uniunii au avut deja timp, în ultimul an de certuri, să se pregătească pentru ruptură şi să decidă deja pe cine cred: pe Ponta sau pe Antonescu. Ca urmare, nu prea văd aici motive de întristare, decât poate printre liberalii nevoiţi să pună brusc capăt unor cariere de miniştri sau şefi de agenţii, ceea ce e de înţeles. Adevărata tristeţe apare atunci când ne uităm spre tabăra Opoziţiei şi mai ales spre rapiditatea cu care a îmbrăţişat ideea lui Crin Antonescu potenţial prezidenţiabil de susţinut în turul doi. Sigur, în ultimele zile au apărut replieri de ochii publicului, lepădări timide de fostul coechipier al lui Ponta, dar prima reacţie a fost aceea de a reface calculele pentru a vedea cum se poate profita de ieşirea PNL de la guvernare. Pe unii, mai ales din PDL, i-a şi luat gura pe dinainte şi au declarat public că ar trebui luată în calcul varianta unui candidat unic al Dreptei la Cotroceni. Cătălin Predoiu, care a bătut filialele PDL în lung şi-n lat ca să fie desemnat prezidenţiabil al partidului, trebuie să fi leşinat de încântare când a înţeles, în final, şi el, că este doar un candidat de turul întâi pentru PDL, că nu e văzut ca un competitor cu şanse, ci ca o cantitate de voturi de negociat în turul doi, unde joacă băieţii cu adevărat mari. De undeva, de pe margine, Mihai Răzvan Ungureanu încă mai încearcă, timid, să ne convingă că şi el contează în ecuaţia alegerilor prezidenţiale. Şi poate că ar fi aşa – în fond este plasat cam al treilea în sondaje, cu vreo 20% - dacă ar reuşi, el sau altcineva, să-i încropească un partid, măcar ca să aibă cine să-i păzească urnele în turul I. Proaspăt înregistrat, dar înfiinţat în vara lui 2013, PMP întârzie să răspundă la întrebarea anului: pe cine susţine la prezidenţiale. Şi, cu toată invocarea numelui lui Traian Băsescu (care nu mai candidează), până nu dă răspunsul la această întrebare PMP nu are cum să conteze pe scena Opoziţiei, indiferent ce va face. Mă tem că şi aşa nu prea entuziastă – cu câteva excepţii – Opoziţia nu se va simţi mai mobilizată de intrarea în rândurile ei a unui nou competitor şi că se va preda cu totul lui Crin Antonescu, fericită că nu trebuie să mai scoată de undeva un candidat puternic în cursa pentru Cotroceni. În sfârşit, România va avea cu adevărat Opoziţie, după doi ani, spunea acum trei zile Antonescu trântind în urmă uşa USL. E adevărat şi e păcat. Pentru că Antonescu, dincolo de oratoria sa spectaculoasă, care îl va face un candidat redutabil, nu oferă garanţii liniştitoare. Omul care s-a pus în fruntea tentativei de debarcare a lui Traian Băsescu în 2012, apărătorul Justiţiei, dar şi al celor cercetaţi de ea, părintele unui proiect de Constituţie care scotea parlamentarii de sub jurisdicţia ÎCCJ, Antonescu nu e nici pe departe reformatorul aşteptat de votanţii Dreptei. E doar puţin mai onorabil decât Ponta, ceea ce nici nu-i greu, şi dacă poate cineva să-l facă preşedinte pe Crin Antonescu, acela este Victor Ponta, acum că a rămas de capul lui la guvernare. E trist că s-a rupt USL, dar e trist pentru viitorul Opoziţiei din România. Cu Antonescu candidat al Puterii, partidele de dreapta poate că s-ar fi mobilizat în cele din urmă şi ar fi produs un adversar care să-i facă faţă onorabil. Acesta n-ar fi câştigat, dar poate s-ar fi reinventat, din această luptă, ca un politician de care să se ţină seama pe viitor, ca să nu mai fie scena politică împărţită între Ponta, Antonescu şi Băsescu. Şi poate că Dreapta, care nu s-a mai luptat cum trebuie în alegeri din 2004, ar fi redescoperit plăcerea bătăliei politice şi ar fi renunţat la play-back-ul obosit şi desincronizat pe care îl prestează, din 2008 încoace, în fiecare campanie electorală. Şansa asta însă pare că s-a ratat odată cu ieşirea PNL de la guvernare şi cu oftatul de uşurare care s-a ridicat din rândurile Opoziţiei la auzul veştii.