La prezentarea festivă a loturilor Siret, Naidăş şi Moraviţa, presa autohtonă a disecat, cât au ţinut-o priceperea, onestitatea şi independenţa, şpaga instituţionalizată.
Au fost luaţi om cu om şefii de tură, de vamă şi de sindicat, precum şi micile lor averi. Au apărut scheme explicite, ca să priceapă chiar şi expaţii până unde se întind tentaculele caracatiţei. Moguliziunile l-au întronat pe Falconetti rege al Vestului Sălbatic şi a fost nevoie de intervenţia lui Traian Băsescu la radio ca să nominalizeze partidul care face curăţenie în vamă (ghici PDL ce-i?), după ce PSD şi PNL făcuseră mizerie. Au fost prezentate metode diverse de străvechi - dar atât de modern - ruşfet, alt indiciu că, vorbă înţeleaptă şi perenă, înaintăm bâjbâind spre propriul nostru trecut: colectarea şperţului cu găleata, depozitarea mitei sub un covor suficient de gros ca să nu se cunoască, condimentarea jamboanelor cu trei kile de Vegeta, ca să alunece mai bine, punerea la punct a "tupeului fantastic" probat de nişte "jegoşi" care sfidează ştacheta şi deontologia şpăgii, punând în scenă tristul spectacol al unei mari zgârcenii.
E însă o eroare să ne concentrăm doar asupra meritelor pe care şi le împart partidele în privinţa peşcheşului de la intrarea în ţară, de parcă ar fi vreo noutate sau s-ar rezolva ceva pe termen mediu şi lung, ignorând ţara în sine, unde vămuirea e "modus vivendi". Între fruntariile noastre, nu se mişcă nimic dacă nu dai din urechi, iar dacă ignori acest obicei intrat adânc în fiinţa naţională, pici examenul de românism. Ţara noastră e gazda unui campionat naţional de capră, în care se sare viguros peste rând în schimbul unei atenţii bine plasate. Ieri driblam coada la repartiţie pentru un ARO, un Telecolor sau o garsonieră mai la stradă, azi fentăm şirul pentru a da un impuls dosarului de absorbţie a fondurilor europene sau poziţiei ingrate de pe lista Agenţiei Naţionale a Locuinţelor.
Merge peste tot şi se rezolvă la fel. Sigur, e util să desenăm piramida şpăgii vamale, dar aceeaşi poză s-ar putea vedea în toate sectoarele de activitate: la prompta Poştă Română, unde deschizi uşa cu capul pentru un post de factor într-o zonă mai bunicică, după care împarţi cu dirigintele ce ai strâns cu taşca de la pensionari; la funcţionarul care lasă jos garda financiară şi devine brusc permisiv din momentul în care stabileşte regularitatea cu care-şi încasează taxa de protecţie; la expertul Curţii de Conturi, care ştie să închidă ochii cu dedicaţie; la starostele pieţei, care nu-ţi dă o tarabă mai acătării dacă nu pui nimic sub salată; la şlefuitorul de talente de la şcoala de fotbal, care-ţi titularizează copilul în funcţie de cadouaşul pe care i l-ai îndesat discret în sacul de antrenament; la asistenta medicală care găseşte subit medicamentele necesare, cât şi surâsul serviabil, dacă i-ai umflat un pic buzunarele; la universitarul care îi testează pe studenţii străini dacă au învăţat nu materia, ci obiceiurile locale dăinuind peste veacuri; la edilul care îngăduie planurile de construcţii făcute pe baza unor ecuaţii cu necunoscute (p+X, unde X e numărul de etaje excedând ce scria în acte).
Preşedintele zice la Radio România Actualităţi că ar fi cel mai umilitor lucru să aducem vameşi din străinătate şi că ne vom proteja frontiera tot cu români. Aşa-i, după cum ar fi la fel de umilitor să apelăm la alţii în orice domeniu, deşi s-ar impune. Dar cu românii născuţi şi crescuţi în această ambianţă sulfuroasă mă tem că nu vom triumfa prea curând. Mă încumet să afirm asta chiar dacă risc să fiu executat pentru defetism în plin război anticorupţie. Asta nu înseamnă că dispreţuiesc dorinţa de schimbare sau putirinţa diriguitorilor de a o impune. Pur şi simplu, cred că ar trebui să-l citim mai des pe Ion D. Sârbu, fiindcă ne-a "citit" ca puţini alţii: minunile, la noi, rar ţin mai mult de trei zile, în schimb, sărbătorile prostiei durează câte un secol. Stenogramele de la Naidăş dezvăluie un dialog pilduitor pentru mentalitatea românească, unul dintre cei care fuseseră avertizaţi de la "centru" că va urma un control estimând cât poate rezista vameşul român fără să-şi ia dreptul: zece zile nu moare nimeni. Dacă scrutezi această beţie a corupţiei, vei constata că la fel trebuie să fi zis şi geto-dacii când i-a pus Deceneu să-şi stârpească viile: n-om muri dacă bem apă o vreme şi după aia o luăm de la capăt.
Recomandările noastre
