Pentru că eşecul nu e deplin dacă nu-l tratăm cu voluptate, noua înfrângere a reprezentativei de fotbal a României se bucură de obişnuitul cortegiu de generalizări, explicaţii istorice, lamentări mioritice şi fluierături subţiri a pagubă.
Nimicologi clarvăzători ne explică doct în mijloacele de informare în masă circumstanţele incapacităţii naţionalei de a mai bate pe cineva. Ultimul insucces dintr-o serie glorioasă doar pentru ceilalţi e un melanj compus din cumsecădenia poporului român, din conspiraţia mondială a cluburilor care nu-i titularizează pe ai noştri, din faptul că ne-a sărit elasticul jambierelor când ne-au făcut ţigani suporterii bosniaci, ca să nu mai zicem de veacul care a pus Herţegovina pe harta fotbalului.
Ca de obicei, ar fi nedrept să uităm de ghinion, căci ce altceva e colacul peste pupăză pe larg dezbătut în presa de specialitate - indisponibilitatea de ultim moment provocată de miozita lui Chivu şi de scaunele inconsistente ale lui Săpunaru? Vom asculta cu atenţie toate aceste răsturnări de mere peste pere, apoi le vom înjura competent, cu argumente şi anonim, denunţând faptul că am băut apă din fântânile pe care tot noi le otrăvisem.
La Zenica ne-am bătut singuri, cum facem - în sfârşit, acceptabil - de ceva vreme. Dar şi aici eşuăm. La cât lasă ai noştri impresia că ar fi în stare să se jertfească într-un meci decisiv (presupunând că le-o fi explicat Lucescu-cel-foarte-mic ce înseamnă să ai un punct peste Luxemburg în economia grupei), normal ar fi să piardă numai din autogoluri. Detaliul că îi lăsăm pe alţii să înscrie în locul nostru în poarta noastră e, pe de o parte, încă o demon straţie de micime, pe de alta, denunţă neputinţa adversarilor de a înţelege tactica noastră.
Fraţilor, chiar am făcut totul să pierdem. Practic, sătui să nu batem pe nimeni, am decis să ne batem singuri, obiectiv atins cu migală românească, din aproape în aproape. Avem un antrenor care nu-şi dă demisia pentru că i-ar fi acceptată prea uşor şi, oricum, nu poate lăsa nişte derutaţi fără cârmaci înaintea derbiului de la retrogradare, importantul meci cu Luxemburg. Pentru a fi sigur de eşec, Lucescu în la minor a ales greşit şi instrumentele, şi melodia. I-a selecţionat pe Deac, Florescu, Ropotan şi Cociş, care au valorificat magistral încrederea acordată. Temându- se însă de forma şi pofta de gol ale rezervelor, l-a băgat pe Zicu foarte puţin, iar pe Stancu deloc, Doamne fereşte, să nu fie ofensat Mutu că e chemat de la margine după o prestaţie mediocră cu plus. Vai, şi cum îl aşteptasem pe Mutu, de parcă venea cu demisia lui Severin într-o mână şi cu un steag alb iscălit personal de Gaddafi în cealaltă.
Ca să fie sigur că Marica şi Mutu nu răstoarnă calculele sale de tehnician responsabil, Lucescu i-a izolat complet, desenând un mijloc rupt, în stare doar să bubuie şi să pună lumânări, reducând astfel vectorii ofensivei noastre la statutul de chilipirgii hămesiţi, inşi care se bucură de două kile de ulei la preţ de unul. Când şi-a amintit că în fotbalul modern a fost brevetată şi faza a doua, Răzvan Lucescu a hotărât să-l pună în valoare pe Mutu, rechemat inutil la spartul târgului, scoţându-l din dispozitivul nostru şi introducându-l în al lor.
Astfel, strigătul "coboară!" adresat lui Mutu s-a transformat într-un bumerang: talentul irosit a plecat din careul lor în care tăia frunze la câini şi s-a apropiat de al nostru, unde a frecat menta. Necazul e că nu a venit singur, ci cu tot cu bosniacii care-l păziseră, gazdele obţinând în urma acestei indicaţii de geniu şi superioritate zonală, şi resurse pentru presing. La toate acestea, s-a adăugat raportul cu totul special pe care îl avem cu fazele fixe. Neştiind ce să facem cu ele (raportul 10-0 pentru Bosnia la cornere e mai mult decât grăitor), nici nu le mai provocăm, ci le lăsăm în seama partenerilor noştri de joc, iar aceştia, atât de previzibil, înscriu numai din ele.
Veţi riposta că toate aceste constatări sunt păguboase. Ne ţinem de chestii facile, facem haz de necaz, în loc să venim cu soluţii. Acestea există, dar mai contează şi cine le pune în aplicare. Dan Petrescu e şi în somn un antrenor peste Răzvan Lucescu, în timp ce locul unor loaze naţionale ar putea fi luat de fotbalişti naturalizaţi, aşa cum a sugerat Paszkany (fireşte, doar un ungur se putea gândi la aşa ceva). Cu inextricabilii Mircea Sandu şi Ionuţ Lupescu în frunte, probabil că se va propune însă ca locul lui Lucescu jr. să fie luat de doi oameni de fotbal fără echipă, ca Florescu: Hagi şi Lăcătuş. Acest tandem, zbierând "haideţi, bă!" pe două voci, e tot ceea ce lipseşte unei naţionale mici dintr-o ţară prea ca la ţară.
Recomandările noastre
