Cel mai direct răspuns la cauzele care au dus preţul benzinei peste pragul de 5 lei este lăcomia.
Companiile petroliere care operează în România (OMV-Petrom, Rompetrol, LukOil, MOL) au înregistrat în primele trei trimestre din 2010 profituri mult mai mari decât în 2009 - care, la rândul său, a fost un an foarte bun. Dar lăcomia este bună. Cu propoziţia aceasta, Michael Douglas a luat Oscarul, iar personajul său, Gordon Gekko, a intrat în folclorul popoarelor. Filmul se termină prost pentru că Oliver Stone e de un un stângism înfiorător, tot Hollywoodul ştie asta. La fel, orice discuţie ce-şi face drum prin desişul afacerilor cu petrol e retezată scurt de ghilotina "populismului".
Cu oricâtă ură i-am privi, managerii multinaţionalelor depăşesc în competenţă orice guvern perindat prin România, fie şi condus de-o persoană cu prestigiul lui Emil Boc. În rapoartele trimestriale, companiile petroliere îşi explică succesul prin ajustarea costurilor şi optimizarea activităţii. Dar nu aşa au reuşit rezultatele financiare uimitoare. Explicaţia e mai prozaică: marja de profit, un secret pe care, din păcate, nu-l veţi găsi pe WikiLeaks.
Litrul de benzină produs în România, fără TVA şi acciză, este mai scump decât în ţări europene cu costuri salariale mult mai mari. Companiile petroliere justifică anomalia prin investiţiile în reţelele de benzinării (dar dezvoltarea a luat sfârşit de 2-3 ani) şi prin înapoierea tehnologică a rafinăriilor şi a infrastructurii de transport. Justificările vă pot părea rizibile, dar cu adevărat ironic este altceva: nici Consiliul Concurenţei, nici prim-ministrul şi nici cei mai serioşi analişti economici nu ştiu dacă petroliştii ne-au luat sau nu peste picior. Nimeni nu ştie structura costului, nici măcar din curiozitate, ignoranţa datorându-se respectării principiilor pieţei libere. Preţul corect al benzinei este cel cu care cumperi, nu cel pe care ţi l-ai dori - aşa sună apologia economiei de piaţă.
Ne puteți urmări și pe Google News
Da, însă combustibilul, ca şi pâinea, laptele sau orezul la chinezi, face parte din categoria aşa-ziselor produse "Giffen", al căror consum nu scade oricât ai creşte preţul, încălcând astfel legea cererii şi ofertei. Oamenii vor renunţa la alte bunuri, scoţând mai mulţi bani pentru benzină. De exemplu, în România, în plină criză (2009-2010), consumul de combustibili a scăzut cumulat cu numai 16%, în timp ce preţurile au crescut în aceşti doi ani cu peste 70%. În această diferenţă se întrezăresc rezultatele financiare miraculoase ale companiilor petroliere. Imaginea devine şi mai clară dacă aflăm că în Uniunea Europeană creşterea preţurilor în ultimii doi ani a fost de doar 31%.
Lucrurile sunt mai sensibile decât simpla raportare la economia de piaţă. Ni se spune că nu putem vinde benzină la preţ de dumping faţă de nivelul european, dar nu ni se spune ce măsuri inteligente sunt luate pentru a împiedica repatrierea de către companiile- mamă a miliardelor de euro rezultate din această afacere. Mai ales că în joc se află o resursă din subsolul României. De exemplu, doar câţiva iniţiaţi ştiau că 75% din petrolul rafinat de Petrom în 2008 a fost extras din resursele locale. Barilul de petrol românesc costă 16 dolari şi nu 90 de dolari, cât e cotaţia internaţională, astfel că influenţele externe asupra preţului final au fost infime. De fapt, dacă facem balanţa importurilor şi exporturilor de petrol realizate de Petrom în 2008, vom constata că 99% din benzina vândută la pompe a fost din producţie internă. Influenţa variaţiilor internaţionale a fost zero, deşi comunicatele oficiale au pus mereu scumpirile de preţ în concordanţă cu valoarea barilului la Bursa petrolului.
E doar un exemplu despre scheletele din dulapurile companiilor petroliere care activează în România. Comparativ, Norvegia nu a externalizat extracţia de petrol din Marea Nordului, iar veniturile sunt comunicate transparent, capitalizând aşa-zisul "Fond al Petrolului" din care sunt finanţate pensiile generaţiilor următoare. Şi Norvegia are unul dintre cele mai mari preţuri la pompă din Europa, dar cel puţin oamenii ştiu ce se întâmplă cu aceşti bani.
O miză realistă pentru români în acest moment este devoalarea marjelor de profit ale companiilor petroliere. O presiune serioasă este dezbaterea publică a tuturor elementelor care compun preţul şi urmărirea modului de repartizare a profiturilor, incluzând destinaţia fondurilor rezultate din acciză. Un fel de "ia urma banilor", pentru că astfel ajungi la esenţa subiectului: cât bine face ecosistemului lăcomia capitaliştilor
Recomandările noastre
