Dacă modificarea Constituţiei ar fi un veritabil act politic, nu unul politicianist, dacă partidele şi-ar propune să servească interesul public, nu propriile interese electorale, dacă Legea fundamentală nu ar fi considerată o armă politică eficientă, propunerile guvernului de revizuire a Consti tuţiei ar trebui să atingă o problematică de profunzime.

Din păcate ele seamănă, mai degrabă, cu o tentativă de transformare a acesteia într-un manual de evitare a blocajelor politice din ultimii ani.

O revizuire eficientă constă, în primă instanţă, în alegerea unui tip de republică: parlamentară (după modelul larg răspândit în Uniunea Europeană), semiprezidenţială (după modelul francez) sau prezidenţială (după modelul american).

Păstrarea actualului sistem - abuziv denumit semiprezidenţial - şi, în consecinţă, neclarificarea raporturilor dintre puterile statului sunt regretabile şi fac ca modernizarea României să rămână doar o temă populistă clamată la unison de partide.

O modificare de substanţă trebuie să vizeze şi raporturile dintre preşedinte şi parlament. Ar fi util de clarificat dacă şeful statului poate nominaliza un premier după propria voinţă sau este obligat să accepte propunerea unei majorităţi parlamentare, în situaţia în care partidul său nu face parte din aceasta. S-ar evita astfel crize politice de tipul celei în care a fost implicat Klaus Johannis, primarul Sibiului.

În privinţa desemnării miniştrilor, dacă tot îşi asumă costurile politice, premierul ar trebui lăsat să-şi aleagă echipa. Din păcate, Cabinetul Boc insistă ca primul-ministru să nu poată propune revocarea sau numirea unui ministru decât după consultarea prealabilă cu şeful statului.

În privinţa dreptului preşedintelui de a dizolva parlamentul s-a operat tot cu jumătăţi de măsură. În sistemul semiprezidenţial francez, preşedintele republicii poate dizolva Adunarea Naţională o singură dată. Guvernul român propune ca acest atribut prezidenţial să fie doar un instrument de presiune la adresa parlamentului, pentru ca acesta să accepte o anumită propunere pentru funcţia de premier. Şeful statului poate dizolva legislativul doar dacă acesta respinge două propuneri de premier sau amână sine die votul de învestitură.

O constituţie modernizată înseamnă şi reglementarea precisă a regimului ordonanţelor de urgenţă, pentru a evita dualitatea guvern-parlament în procesul de legiferare. Important este ca viitoarea lege fundamentală să pregătească terenul şi pentru reîmpărţirea administrativă a ţării, prin crearea regiunilor de dezvoltare.

Din păcate, toate constituţiile postdecembriste au avut aceeaşi soartă meschină: au fost special concepute pentru a se plia pe contextul politic şi agenda principalilor actori. Astfel a luat naştere originalul sistem semiprezidenţial românesc, în care „checks and balances” nu înseamnă posibilitatea unei puteri a statului de a o controla pe cealaltă, ci posibilitatea preşedintelui de a-l controla pe premier sau viceversa.

Situaţia pare să se repete şi cu actuala revizuire a Constituţiei. Guvernul PDL îşi propune, mai degrabă, să-i asigure lui Traian Băsescu un mandat liniştit între 2012 şi 2014, în cazul în care actuala opoziţie ar reuşi să pună mâna pe putere, sau, cine ştie, în cazul în care falia dintre preşedinte şi partidul său s-ar adânci.

Această preocupare permanentă riscă să genereze derapaje antidemocratice. Blocarea procesului de demitere a unui preşedinte de către Curtea Constituţională nu este o soluţie tocmai fericită. Decizia trebuie lăsată la mâna poporului, nu trebuie să fie un atribut al Curţii Constituţionale.

Ce s-ar întâmpla dacă s-ar impune demiterea preşedintelui, pentru că deciziile sale încalcă flagrant drepturile şi libertăţile cetăţeneşti? Poporul nu şi-ar putea exercita acest drept democratic, pentru că o instituţie cu membri numiţi politic, controlată eventual de partidul preşedintelui abuziv, s-ar opune acestui demers. O astfel de situaţie ar fi un real pericol pentru democraţie.