Călin Hera: „Aberaţiile nasc aberaţii. Bărbaţilor de stat, atunci când vor să se afle în treabă, le vin idei trăsnite, iscate probabil din caznele de zi cu zi”.

Sireacii! Unii bărbaţi de stat ai zilelor noastre mai bine ar sta şi atât. Ideea reducerii vârstei de pensionare a femeilor care au născut cel puţin doi copii e aberantă de la un capăt la altul.

Ştim că ideea a fost lansată pe piaţă după întâlnirea ministrului Muncii, Mihai Şeitan, cu „sindicatele”, această entitate fabuloasă, nelipsită din ştirile postdecembriste.Contextul e important - arată un guvern (sau o parte a lui, ca să nu se supere prea tare fanii celeilalte părţi!) în stare să facă orice i se pare că poate gâdila urechile electoratului, văzut ca o gloată ce aş teap tă pomană. Dar asta nu e o scuză. E doar o expresie a penibilului situaţiei.

Ca atâtea alte idei năstruşnice din ultima vreme (mă gândesc, la repezeală, la alocaţiile care ar urma să fie acordate în funcţie de veniturile părin ţilor, altă minune scornită undeva între mintea luminate a ministrului Şeitan şi cea a premierului Boc), şi aceasta e scandaloasă.

Pe de o parte, proiectul bocşeitan, datat în mileniul III, face deosebiri între femei şi bărbaţi. Nu discutăm despre faptul că există în mai toată Europa diferenţe între vârstele de pensionare ale bărbaţilor şi ale femeilor. Există, probabil, mai multe argumente în favoarea diferenţelor decât în cea a unei vârste unitare de pensionare.

Încă nenăscuta legea unică de pensionare dezvăluie însă o mentalitate incredibil de înapoiată. Guvernul ar urma să premieze femeile-mame, pentru că sunt mame şi au grijă de copii, eludând cu nonşalanţă existenţa bărbaţilor-taţi, care, vă vine să credeţi?, au şi ei grijă de copii. Dar, probabil, mai puţin.

E un paradox aici: pe de o parte, mişcările feministe deplâng condiţia femeii, „statul la cra tiţă”; pe de altă parte, reprezentante ale feminismului românesc se supără atunci când taţii (vezi poziţia exprimată de Asociaţia T.A.T.A.) spun că proiectul guvernului e discriminatoriu. Guvernul ar trebui să susţină egalitatea în drepturi a părinţilor şi să promoveze mă suri care să stimuleze implicarea ambilor pă rinţi în creşterea şi educarea copiilor, spun cei de la T.A.T.A. şi adaugă: „Cei doi părinţi sunt la fel de importanţi pentru copilul lor”. Au dreptate.

Atentă tot mai mult la condiţia femeii (condiţie, în general, proastă în numeroase medii), societatea română riscă să devină captivă lozincilor, mai ales în condiţiile în care bărbaţii de stat se dau de două-trei ori peste cap , doar-doar mai bifează vreo acţiune decontabilă electoral. Ceea ce ar fi trebuit să fie o mişcare de emancipare riscă să deraieze, din nepricepere şi elan revoluţionar. E vorba despre simţul măsurii, care lipseşte. Sprijinim femeia, că e la modă şi, poate, dă bine la electorat, şi discriminăm bărbatul. Mişcările tip „political correctness” pot eşua deseori din exces de zel şi din prostie crasă.

Ideea bocşeitan reuşeşte însă o performan ţă încă şi mai mare: propune discriminări chiar şi între femei! Cele care n-au avut norocul să nască (fie că n-au vrut, fie că nau putut, deşi şi-ar fi dorit-o...) sunt excluse din start de la privilegiul de a se pensiona cu unul sau doi ani mai devreme. Sec.

Cele care au născut, însă doar un singur copil, pot şi ele să-şi ia adio de la binefacerile proiectului de lege. Selecţia naturală merge mai departe: sunt luate în calcul doar femeile care au născut cel puţin doi copii şi care au avut grijă de ei cel puţin până când aceştia au împlinit vârsta de 10 ani. De ce 10 şi nu 7 sau 14 sau 18? E un detaliu încă neaprofundat de ideea-cadru lansată de „sindicate” (mă mir că vicele de la Cartel Alfa, Petru Dandea, a subscris la aşa ceva) şi îmbră ţi şată şi rafinată de distinşii domni Şeitan şi Boc.

Probabil că, în urma reacţiilor, ideea va fi ori amendată, ori lăsată, pur şi simplu, baltă. Dar bâlbâiala rămâne. La fel senzaţia de încropeală, care dă fiori. Oamenii ăştia se află la butoanele României. Brrrr!