Nu vreau să comentez atacurile injuste ale regizorului Sorin Ilieşiu la adresa lui Andrei Pleşu. Cu atât mai mult, linşajele mediatice la care a fost supus, în ultima vreme, de către moderatorul Antenei 3, Mihai Gâdea.
Este ridicol. Nici unul nu se califică pentru calitatea de "procuror" al marelui intelectual român. Nu cred că au anvergura culturală necesară pentru a înţelege în profunzime acea perioadă. Mult mai relevante sunt, cred eu, poziţiile publice ale lui Adam Michnik, reper al disidenţei anticomuniste, despre cum trebuie trataţi cei care au greşit în timpul dictaturii. Fără ca aceasta să însemne că Andrei Pleşu poate fi făcut în vreun fel responsabil pentru atrocităţile acelor vremuri. "Nu poţi cere eroism decât de la tine". "Demontarea celorlalţi nu este calea spre adevăr". "Iertarea e un act individual, poţi să o faci doar pentru tine". "Iert din egoism, nu din altruism, pentru că altfel mă va măcina toată viaţa".
Cuvintele lui Michnik, rostite în urmă cu un an la Ateneul Român, sunt reflecţii pe cât de profunde, pe atât de lămuritoare. Detaşarea cu care acesta s-a împăcat cu propriul trecut este remarcabilă. Scopul său a fost de a-i atrage atenţia scriitoarei Hertha Muller că greşeşte profund atunci când îi face responsabili pentru drama sa personală pe intelectualii români, care nu ar fi fost suficient de curajoşi în faţa aparatului opresiv. Adam Michnik a rostit aceste cuvinte într-un dialog cu Andrei Pleşu. Din păcate, cuvintele marelui om de cultură polonez, reper al disidenţei anticomuniste, n-au produs efecte notabile în societatea românească. Nici Ilieşiu, nici Gâdea n-au înţeles mare lucru, aşa că au ales să-l terfelească fără menajamente pe marele eseist, acuzându-l, în mod halucinant, că a fost o coadă de topor a dictaturii ceauşiste.
Andrei Pleşu nu a fost un disident. Nu a răspândit mii de manifeste într-o singură noapte precum Radu Filipescu. Nu a avut forţa Monicăi Lovinescu sau a lui Paul Goma de a lupta cu dictatura, într-o vreme în care sistemul opresiv părea indestructibil. Şi-a făcut mea culpa declarându-şi public admiraţia faţă de aceştia. S-a solidarizat însă, în 1989, cu poetul Mircea Dinescu, alături de alţi şase intelectuali. Printre ei s-a numărat regretatul Octavian Paler, important om de cultură şi înalt demnitar comunist, care a scăpat de securea ziaristului- gâde, pentru că opiniile sale politice coincideau cu cele ale patronului său. În tinereţea sa, Andrei Pleşu i-a scris două epistole lui Nicolae Ceauşescu, în care i-a cerut să-l absolve de acuzaţia de sectant al "Meditaţiei transcedentale". "Când eşti pe drumuri şi tu, şi nevasta, nu ai ce mânca , încerci, ca ultimă soluţie, un memoriu la şeful statului. Asta era situaţia în comunism", s-a confesat el public. A explicat că intenţia sa a fost aceea de a avea o operă. A făcut alegerea corectă, pentru că opera sa este un reper în cultura românească.
Andrei Pleşu a avut decenţa să demitizeze public, după Revoluţie, conceptul de "rezistenţă prin cultură", în spatele căruia se ascund şi astăzi intelectuali suficient de orgolioşi, pentru a nu recunoaşte că le-a lipsit curajul să se opună dictaturii. Ezitările lor nu pot fi nicidecum transformate în capete de acuzare, într-un proces- spectacol al comunismului. Andrei Pleşu a explicat că, aşa cum medicilor nu li se pot ridica statui pentru că au continuat să opereze în timpul dictaturii, nici oamenii de cultură nu pot fi ridicaţi pe un piedestal, pentru că au citit sau au scris cărţi sub comunism. Dacă Andrei Pleşu ar fi săvârşit fapte abominabile înainte de ’89, dacă viitorul va scoate la iveală greşeli impardonabile, singurul care-l poate judeca şi, eventual, ierta, este doar Andrei Pleşu.
Recomandările noastre
