De ce n-avem conducătorii pe care ni-i dorim?
De ce nu sunt ei în slujba celor ce i-au ales? De ce oameni inteligenţi şi competenţi, odată ajunşi în funcţii de demnitate, au o prestaţie deplorabilă? De ce între alegători şi aleşi se naşte o falie care în scurt timp devine prăpastie? De ce sătulul nu crede celui flămând? De ce săparea gropilor celorlalţi a devenit sport naţional? De ce mulţi, prea mulţi oameni, una spun zâmbind, şi alta fac scrâşnind din dinţi? De ce politicienii care au condus România după 1989 - cu puţine excepţii - au uitat ce au jurat cu mâna pe Biblie atunci când au fost instalaţi în funcţii, trudind pentru ei şi nu pentru ţară? Posibile răspunsuri la ploaia mea de întrebări le-am găsit la Nicolae Steinhardt, regretatul monah de la Rohia, din scrierile căruia am ales, spre exemplificare, două fragmente: "Degeaba le-am avea pe toate: inteligenţa, cultura, isteţimea, supracultura, doctoratele, supradoctoratele dacă suntem răi, haini, mojici şi vulgari, proşti şi nerozi, doi bani nu facem, se duc pe apa sâmbetei şi inteligenţa şi erudiţia şi supradoctoratele şi toate congresele internaţionale la care luăm parte şi toate bursele pentru studii pe care le câştigăm prin concursuri severe.
Nimic nu poate înlocui şi suplini niţică bunătate sufletească, niţică bunăvoinţă, toleranţă, înţelegere. Bunătatea sufletească nu-i o virtute subtilă şi rafinată, e un atribut de bază al fiinţei omeneşti şi totodată un atribut al culturii." (Primejdia mărturisirii, pagina 41)
"Cu mincinoşi, cu şmecheri, cu oameni cu două feţe şi cu două grăiri nu poţi alcătui ansambluri sociale viabile şi în progres. Cu lemne putrede şi cu cărămizi hârbuite nu poţi ridica o casă temeinică. Tot astfel, şi cu indivizi corupţi şi subminaţi de ipocrizie, necinste, invidie, cu indivizi care îşi găsesc supapa psihică şi plăcerea supremă în a-şi denunţa semenii şi a le pregăti curse, şi ambuscade, şi belele, şi care-şi practică în mod dezinvolt duplicitatea [cu asemenea indivizi] nu poţi spera altceva decât soarta castelului din cărţi de joc, când se deschide fereastra şi le-mprăştie vântul." (Cartea Împărtăşirii, pagina 152) Din păcate, nu avem un instrument cu care să măsurăm bunătatea sau răutatea structurală a unui om. Dacă acesta ar exista, omenirea ar fi ferită de foarte multe necazuri. Unui om bun îi este la fel de greu să nu facă bine ca şi să facă rău. Şi reciproca e valabilă: unui om rău îi este la fel de greu să nu facă rău ca şi să facă bine.
Ne puteți urmări și pe Google News
Cu sau fără criza economică mondială, România se află într-o şi mai gravă criză morală. Şi a ajuns aici pentru că românii au luat de bun un proverb tare păgubos: "Omul bun este prost". Implicit, nimeni n-a dat doi bani pe omul bun, pe omul de caracter, pe omul cinstit, pe omul vertical, pe omul sincer, pe omul generos, plin de idealuri şi candori. Aşa că ansamblul social numit România a ajuns ceea ce vedem cu toţii: un muşuroi plin de ură şi minciună, de corupţie şi interese, de duplicităţi şi ipocrizie, de incompetenţă şi prostie. În acest muşuroi, oamenii de caracter sunt reduşi la tăcere, are dreptate cine ţipă mai tare, prosperă cine fură, minte, trădează si face cam tot ceea ce nu i-ar permite decalogul. Asta dacă ar da doi bani pe el. Pentru oamenii care dispreţuiesc binele comun, discursurile sau soluţiile de bun simţ sunt sortite eşecului, numitorul comun nu este acceptat şi dialogul devine imposibil. Din nefericire, lichelele, oamenii care au în loc de inimă o piatră, nu sunt puşi la zid de societate, au mare căutare, sunt aleşi să îi reprezinte pe ceilalţi în Parlament şi în structurile administrative. Asta cu toate că "răii" nu au trăit până atunci pe planeta Marte, iar oamenii cam ştiu câte parale fac aleşii lor. Ştiu şi nu fac mai nimic. Lichelele ajung modele, sunt admirate explicit sau în taină fiindcă "se descurcă". Doar limba română are pentru verbul “a se descurca" înţelesul românesc aproximat şmecheriei nu numai nepedepsite şi adulate, dar chiar trimise în fruntea ţării. Să nu se mai mire nimeni că astfel de oameni nu doar că dau iama în borcanul cu miere, ci îl iau cu totul, fără nici o remuşcare. De vină suntem noi, cei care ne luăm după aparenţe bine regizate de armate de PR, ignorând esenţele.
Recomandările noastre
