Scena 1: decembrie 2008, după alegerile parlamentare. PNL şi PSD sunt hotărâte să reziste cântecelor sirenelor de la Cotroceni. Să meargă împreună şi să ceară premierul. La orele 21.00 ceva se întâmplă şi liberalii defectează. Oştile înfometate ale PSD se reped la guvernare alături de duşmanul proclamat, PDL.
Ar mai fi avut de aşteptat doar un an şi aveau totul: şi funcţia de preşedinte şi guvernarea cu cine voiau ei. Liberalii rămân cu căciula în mână şi nu înţeleg cum s-a putut întâmpla aşa ceva. Dacă PSD n-ar fi acceptat guvernarea, dacă PNL ar fi acceptat să intre cu PDL în guvern...
Scena 2: septembrie 2009, înainte de alegerile prezidenţiale. PSD trebuia să aleagă între a renunţa la ministrul Nica (păstrând postul de la Interne pentru organizarea alegerilor) şi plecarea de la guvernare. Se precipită şi cred că lovitura adevărată este să iasă de la guvernare. Preşedintele e înspăimântat, cred ei, de perspectiva unui guvern minoritar cu atribuţii interimare. Pierd prezidenţialele şi se alătura liberalilor în Opoziţie. Dacă ar fi rămas şi l-ar fi înlocuit pe Nica...
Scena 3: februarie 2012. Consultări la Cotroceni. Lui Ponta i se oferă funcţia de prim-ministru. Ponta tace. Vorbeşte Antonescu. Nu prea convingător. Vorbeşte şi Daniel. Ca să se audă. Pleacă toţi trei şi îşi acceptă soarta. Când se dezvăluie episodul, toţi trei spun că au râs cu preşedintele, a fost o sesiune de glume, nu s-au gândit că e ceva serios. Dacă Ponta ar fi acceptat să facă guvernul cu o altă majoritate...
Ne puteți urmări și pe Google News
Scena 4: aprilie 2012. PSD, PNL şi PC primesc scrisoare oficială de la preşedinte. E dispus să demisioneze aşa încât să se organizeze prezidenţiale şi parlamentare în acelaşi timp, cu condiţia reviziuirii Constituţiei. Ponta rupe scrisoarea de faţă cu toţi delegaţii. Antonescu îl aruncă în derizoriu. Daniel zice şi el ceva. Ca să se audă. Dacă Antonescu ar fi acceptat târgul...
O să mă refer la scena 4. Mi se pare normal ca Ponta nu doar să refuze oferta preşedintelui, ci să rupă epistola. Un fel de: "această scrisoare nu există". Crin însă mai are o copie. Şi, stând cu ea în faţa mai multe zile, ar putea să îşi spună: "De ce ar fi aşa rău ca prezidenţialele şi parlamentarele să fie în acelaşi timp? Nu cumva pentru mine aceasta e singura garanţie că pesediştii nu-mi trag clapa până în 2014? Noi, liberalii, îl susţinem pe Ponta pentru funcţia de premier, ei, pesediştii, mă susţin pe mine pentru funcţia de preşedinte. În acelaşi moment."
Liderii USL au devenit tot mai siguri şi mai îngâmfaţi. Atât de siguri încât preşedintele se poate juca cu ei până acolo încât le face oferte de nerefuzat, iar ei îi întorc spatele ca nişte copii mofturoşi.
Dacă Ponta ar fi înţeles că pentru PDL coşmarul adevărat nu era plecarea lui Frunzăverde la liberali, ci venirea unui guvern USL-UDMR în an electoral, altfel se scria istoria.
Dacă liberalii ar înţelege că în 2009 Crin putea ajunge preşedinte dacă intră în turul doi, altfel s-ar scrie istoria. Pentru a ajunge preşedinte, Crin are nevoie de maşinăria PSD. Pe care o poate avea în 2012, dar sigur nu o va avea în 2014.
USL are un singur obstacol pentru a prelua puterea: prostia şi îngâmfarea celor doi co-preşedinţi.
Recomandările noastre
