PDL mi-a adus aminte zilele acestea de Elena şi Nicolae Ceauşescu în sala de judecată de la Târgovişte. Comparaţia a fost intens folosită de televiziunile antiguvernamentale, ceea ce nu o face însă nejustificată.
De când au izbucnit protestele, PDL este un organism anchilozat, rupt de realitate şi incapabil de empatie cu victimele politicilor de austeritate pe care guvernul le-a promovat în ultimii ani. Zgura guvernării a compromis toate rotiţele partidului, toate mecanismele care permit unei organizaţii să se adapteze permanent mediului. Democrat- liberalii au fost paralizaţi de proteste. Puţinii lideri care s-au încumetat să mişte ceva au acţionat din inerţie. O inerţie browniană. PDL a semănat cu un jandarm atacat din toate părţile de ultraşi şi lovit în cap cu pietre din caldarâm. Năuc, imobil şi disperat. În faţa unei asemenea agresiuni , partidul şi-a pus mâinile în cap, a luat poziţia fetală şi, mai grav, a început să-i înjure pe-nfundatelea pe cei care ieşiseră în stradă.
După câteva zile de tăcere, premierul Emil Boc a ieşit în public cu aceleaşi mesaje prăfuite, acceptate de o parte a electoratului, dar agasante din cauza repetării lor obsesive, de către un premier care a dat de multe ori impresia că este întors cu cheiţa. Am aflat încă o dată că ţara este la adăpost, că nu vom ajunge în situaţia economică a Greciei, Italiei sau Ungariei, că trebuie să evităm politicile populiste, care ar compromite echilibrele economice. De parcă din cauza asta au ieşit oamenii în stradă. Unii au făcut-o să se bată cu jandarmii. Alţii pentru că fac comerţ cu automobile, iar taxa auto le îngroapă afacerea. Alţii pentru că au ajuns la limita subzistenţei. Cei mai mulţi însă au ieşit pentru a-şi recăpăta demnitatea de cetăţean. Au ieşit din cel mai pur civism, să sancţioneze întreaga clasă politică, coruptă, arogantă şi egoistă, vinovată în aceeaşi măsură de felul în care arată astăzi România. Cronicile de film şi citatele filozofice cu care respectabilul Sever Voinescu a vrut să domolească furia mulţimii mi-a adus aminte de un banc în care un aristocrat englez îşi punea majordomul să-i aducă un pahar cu apă după altul, pentru a stinge incendiul care cuprinsese biblioteca. Ce să mai zic despre "comunicatorii" PDL care s-au apucat să -i ocărască pe protestatari la grămadă? Rar mi-a fost dat să văd atâta ciocoism, aroganţă şi prostie în stare pură.
Cum de a ajuns PDL într-o asemenea stare de autism politic? Simplu. S-a complăcut să fie salvat în permanenţă de Traian Băsescu. Nimeni nu s-a gândit cum se vor salva de Băsescu. Nimeni nu şi-a pus problema că Băsescu nu va putea să rezolve problemele pe care el însuşi le-a generat. Toată lumea a crezut până mai ieri în infailibilitatea şefului statului. Liderii PDL nu admiteau că va veni un "moment Raed Arafat", deşi acesta nu avea cum să fie evitat. Dacă n-ar fi fost gafa cu transformarea medicului palestinian în "inamicul public nr. 1" al reformei în sănătate, ar fi fost altceva. Anul electoral e abia la început, tensiunea politico- socială nu a atins deocamdată cote paroxistice. Când presiunea va creşte greşelile vor fi frecvente.
Un lucru este cert. După episodul Arafat, lui Traian Băsescu îi va fi foarte greu să-şi asume orice politică de austeritate. Credibilitatea a avut de suferit chiar şi în ochii celor care-l mai creditează cu încredere. După ce dai afară pe uşa din dos un demnitar perceput ca un tehnocrat performant, cu greu mai poţi susţine public că vrei să faci reforme pentru binele public. Binele public este întruchipat de Raed Arafat, cel de care ai vrut să te descotoroseşti. Ghici cine pierde? De deciziile PDL din aceste zile depinde dacă actuala putere îşi va duce la bun sfârşit mandatul. Dacă nu va ieşi în faţă o nouă garnitură de lideri democrat- liberali, dacă Emil Boc nu va înţelege că trebuie să facă o remaniere situaţia va fi scăpată de sub control. Protestatarii nu sunt astăzi suficient de numeroşi pentru a genera o schimbare politică. Dacă PDL persistă în anchilozare, la primăvară s-ar putea ca lucrurile să se schimbe radical.
Recomandările noastre
