EDITORIALUL EVZ CHIȘINĂU. Greșeli de exprimare moștenite din dictatură

EDITORIALUL EVZ CHIȘINĂU. Greșeli de exprimare moștenite din dictatură

Acum vreo... treizeci de ani, o studentă încerca să se angajeze la „tânăra” (pe atunci) „televiziune moldovenească”.

O cunoșteam, dar acum nu contează despre cine este vorba. A susținut câteva examene/teste (în care a citit, a recitat și a redactat vreo zece texte). N-a obținut postul. I s-a spus verde în față că avea un accent „prea românesc”. Asta însemnând  că nu i se putea încredința un post „de răspundere” (adică, să prezinte emisiuni televizate, care nici măcar nu erau difuzate în direct). N-a fost acceptată nici pentru funcția de redactor, probabil din aceleași motive: de „accent ce nu inspiră încredere”.

Când mi s-a povestit această întâmplare, mi-am dat seama de ce „televiziunea moldovenească” era un mijloc de deznaționalizare, prezentându-ne „modele” de pronunție defectă, în loc să ne învețe cum să pronunțăm corect.

Astăzi, urmărind unele posturi de televiziune de la Chișinău, am impresia că, deși multe s-au schimbat în domeniul mass-media, criteriul selecției cadrelor după principiul „să nu pronunțe cumva corect” a rămas valabil.

Ne puteți urmări și pe Google News

Așa se face că am pierdut deja șirul „vedetelor” care nu știu să se exprime, mănâncă silabe întregi, pun accentele aiurea, palatalizează consonantele după modelul pronunției rusești, impunând norme fonetice aberante, ce contravin specificului limbii române, și desființează în modul cel mai dizgrațios vocalele . Ai impresia că se află într-un fel de război nedeclarat cu bietele sunete.

În plus, reclamele difuzate de posturile noastre sunt, dacă nu în rusă, atunci într-o română stâlcită, absolut ridicolă, ceea ce te face să închizi imediat sonorul, ca să te ferești de avalanșa de greșeli pe care ți le bagă „sponsorii” în casă și în creier.

Cu siguranță, e vorba de o legislație lingvistică depășită, care nu reglementează corect aspectele legate de dreptul românofonilor la păstrarea limbii lor materne pe teritoriul Republicii Moldova. La acest capitol, Republica Moldova este restanțieră.

Pe de altă parte, cu regret, nici presa scrisă nu se ridică în toate cazurile la nivelul unor standarde onorabile.

Iată câteva exemple. „Asistentul pe domeniul comunicării a refuzat să vorbească pe acest subiect, spunând că doar dl. cutare se poate expune pe acest caz” – (o variantă corectă ar fi: „(…) doar dl cutare poate da informații despre acest caz”).

Mă tot întrebam de unde s-o fi luat „a se expune” (reflexiv) cu sens de „ a se exprima”. Într-un târziu,  mi-a picat fisa: din dictatură! Într-o dictatură „a se exprima” este echivalent cu „a se expune” (mai mult: a se expune unui grav pericol): dacă vorbești prea mult sau „ceea ce nu trebuie”, ești expus pericolului de a fi declarat „dușman al poporului” și persecutat pentru înaltă trădare de patrie. Asta o fi fiind originea enigmaticii greșeli…

Un ziar, unul dintre cele mai bune de pe la noi, scrie: „Impuneau o minoră să…”. E grav! S-ar putea ca lipsa de respect pentru norma de drept să înceapă de la necunoașterea normelor „mai puțin obligatorii”, precum e norma gramaticală. Nu cred că norma gramaticală trebuie să devină un fel de tiran pentru cetățeni, doamne ferește! Dimpotrivă, cred că poate fi ignorată, în cazuri excepționale, dacă se pune în calea fluidității, corectitudinii și libertății gândirii. De cele mai multe ori însă corectitudinea gândirii depinde de gradul de prietenie cu norma gramaticală.

Da, să explic și în ce constă greșeala, foarte frecventă pe malul stâng al Prutului: Nu se spune „a impune pe cineva să facă ceva” (corect ar fi: „a PUNE/a forța/a obliga pe cineva să facă ceva” (a se vedea: DEX))

P.S. Sper să ajungem și noi odată să admirăm prezentatorii care ne intră în case în fiecare zi prin intermediul micului ecran, informându-ne și influențând în mod permanent viața noastră. Tot așa cum aș vrea să putem admira, fără rezerve, din toată inima, cuvântul scris de publiciștii noștri, devotați limbii române. Ar vrea (și sper că așa va fi) să-i putem percepe ca pe niște oameni frumoși. Or, nu pot fi frumoși niște oameni care vorbesc o limbă de mahala și demonstrează un limbaj ce corespunde unei gândiri de grădiniță. O să-l citez pe scriitorul Emilian Galaicu-Păun, cu al său îndemn, foarte cuminte (cu minte!), pe care îl voi urma, în primul rând, eu însămi: „La carte!”