Când Barack Obama a câştigat preşedinţia Statelor Unite, relaţiile româno-americane au fost plasate sub un mare semn de întrebare.
Traian Băsescu făcuse o alegere istorică. Pe axa Bucureşti - Londra - Washington, îl alesese pe "Marele Licurici" pentru a asigura umbrela de securitate a României. Or, schim bările politice de la Washington erau de natură să trezească îngrijorare la Bucureşti. Democraţii anunţaseră o revizuire radicală a politicii externe: retragerea din Afganistan şi Irak, renunţarea la rolul de "jandarm al lumii", un buget de apărare temperat şi concentrarea mai cu seamă pe problemele interne.
Criza care a izbucnit în 2008 nu a făcut decât să sporească incertitudinile. În ciuda forţei sale economice uriaşe, America a fost unul din cele mai afectate state din lume. Creşterea datoriilor, criza imobiliară, şomaj, falimente răsunătoare în lumea bancară. Şi viitorul său nu este prea luminos nici acum, după ce, cu chiu cu vai, a fost aprobat un plan de austeritate, considerat însă de investitori şi agenţiile de rating insuficient, în vreme ce tiparniţa federală scoate tone de dolari pe bandă rulantă, urcând datoria americană la cote colosale. Cu atâtea griji pe cap la el acasă, ce să-i mai stea lui Obama mintea la România? Umbrela de securitate părea să ne fi rămas cu spiţele rupte în vânt.
Paradoxal, însă, criza a jucat în favoarea noastră. Obligat de cumplita recesiune, presat de apropierea alegerilor prezidenţiale în 2012, înghiontit în coaste de reprezentan ţii marii industrii americane, Obama a început să se uite mai cu atenţie spre afară. Să caute peste graniţă oportunităţi pentru peticirea găurilor interne. Aşa, bunăoară, au apărut în lume tot felul de fenomene suprinzătoare, care au schimbat ordinea globală. O ciudată agitaţie a cuprins din senin lumea arabă, cea plină de petrol. Regimuri vechi de zeci de ani, unele transformate în dinastii, au căzut ca piesele de domino. Altele, încă multe, se clatină periculos şi stau să cadă azi mâine. Bin Laden a fost scos din joc. Obama susţine statul palestinian cu atâta cerbicie, încât nu o dată i-a scos din sărite pe israelieni. Brusc, liderul de la Casa Albă a prins gustul negocierilor, al jocurilor globale, al diplomaţiei. Exact ca predecesorul său atât de hulit, George Bush.
Parafarea acordului privind Scutul Antirachetă la Washington, atât de discutată şi controversată nu poate fi scoasă din contextul acestei uriaşe schimbări de macaz. Meritul lui Băsescu şi al diplomaţiei româneşti este că a ştiut să speculeze ananghia americană şi dorinţa Statelor Unite de a reveni la alura de jucător global. România a ştiut să speculeze perfect şi criza relaţiilor dintre Turcia şi Israel. Bucureştiul a ocupat rapid poziţia de cea mai importantă şi fidelă putere NATO la Marea Neagră.
Şi reciproca e valabilă, americanii au înţeles că pot obţine un ce profit din relaţia cu noi. Altfel zis, aşezându-se sub umbrela americană, România îşi rezolvă definitiv chestiunea securităţii naţionale. Prin vânzarea de avioane noi F16 către România, Bulgaria şi Croaţia, Statele Unite, la rândul lor, "ar ajuta linia de producţie Lockheed - Martin", aşa cum ambasadorul Gitenstein a recunoscut franc. El a lăsat să se înţeleagă că, fiind vorba de o comandă mai mare şi de un program regional de apărare, preţul aparatelor ar fi considerabil redus. Ministrul de Externe român a dat chiar asigurări că avioanele noi, plus pachetul de instrucţie al piloţilor şi cel de mentenanţă, vor fi la acelaşi preţ cu cel pentru F16 uzate. Un fel de ofertă specială.
"Marele Licurici" şi-a arătat utilitatea în plan politic şi militar. Din păcate, în plan economic, acolo unde ne doare şi pe noi şi pe ei, experienţele nu au fost dintre cele mai plăcute. Ambasadorul Gitenstein a spus în repetate rânduri că firmele americane se plâng de corupţia şi birocraţia românească. La rându-ne, avem să ne muşcăm degetele după un contract dezastruos cu Bechtel, semnat de administraţiile anterioare de la Bucureşti şi Washington.
Poate că poza din Biroul Oval de care atât s-a discutat să aducă un şvung nou în relaţiile comerciale dintre cele două ţări. Să vedem şi un pic de concurenţă americană pe piaţa românească. Doamne fereşte însă de tentaţia unui Bechtel, "al nostru" nu "al lor"!
Recomandările noastre
