Traian Băsescu pune foc la temelia statului asistenţial moştenit din comunism, perpetuat premeditat de Ion Iliescu şi întreţinut din neputinţă, laşitate şi interes de toate partidele politice.
Prin toate înţeleg inclusiv PDL, partid care a cumpărat şi el voturi de la asistaţii statului prin promisiuni şi mită electorală şi al cărui guvern întârzie să spună cum vor fi puse în aplicare măsurile anunţate de preşedinte.
Începutul sfârşitului pentru statul social nu poate fi însă consemnat pe data de 6 mai 2010. Prima lovitură i-a fost aplicată de guvernul condus de liberalul Călin Popescu-Tăriceanu prin introducerea, în 2005, a cotei unice de impozitare care a înlocuit sistemul progresiv ce lua bani de la cei puţini şi bogaţi pentru a-i oferi celor mulţi şi săraci.
Băsescu a primit provocarea guvernatorului BNR Mugur Isărescu şi a spus „nu” statului social. A făcut-o din necesitate, nu din convingere: într-o perioadă de criză niciun buget nu-şi poate permite să întreţină 11 milioane de asistaţi social.
Într-un raport al comunităţii europene, „Protecţia socială în Europa”, publicat în 1993 se sublinia că „pe timp de criză, resursele fiind rare, iar nevoile considerabile, predomină dorinţa de a focaliza în mare măsură prestaţiile sociale pentru cei mai defavorizaţi”. Aceasta este în esenţă ideea şefului statului, orientarea ajutoarelor către cei care au cu adevărat nevoie de ele şi convertirea asistaţilor sociali apţi de muncă în contribuabili.
Cum am ajuns în situaţia de a întreţine 11 milioane de români? Neputinţa guvernelor succesive de a elabora politici publice eficiente a făcut ca în locul soluţiilor să fie aşezat câte un ajutor social. Incapabile să stimuleze spiritul antreprenorial prin măsuri active, să direcţioneze investiţiile către zonele defavorizate, să creeze un sistem care să-i ajute pe oameni să se reorienteze profesional în funcţie de cerinţele de pe piaţa muncii sau unul de reinserţie socială pentru persoanele cu dizabilităţi, guvernele succesive au creat continuu noi forme de ajutor social şi implicit o categorie din ce în ce mai largă de cetăţeni inapţi de muncă.
Din venitul minim garantat trăiesc în România comunităţi întregi care aşteaptă, pentru că aşa s-au obişnuit, să primească pe degeaba locuinţă, îmbrăcăminte sau mâncare din partea statului- părinte. Niciun primar n-ar mai îndrăzni astăzi să le ceară alegătorilor săi să muncească în folosul urbei în schimbul banilor sau ajutoarelor de la primărie.
Pentru a transforma statul social într-unul liberal, aşa cum pare că-şi propune, şeful statului are nevoie de parteneri. Primul este guvernul Emil Boc. Reevaluarea programelor de asistenţă socială şi selectarea acelora care au cu adevărat nevoie de ajutor social şi subvenţii revin cabinetului dominat de PDL. Lui i se pretinde să redefinească noile căi de aplicare a principiului solidarităţii sociale. Tot de la el aşteptăm şi politicile publice care să încurajeze dezvoltarea mediului privat şi absorbţia forţei de muncă disponibilizate sau rămase fără asistenţă. Cam mult pentru un executiv care a guvernat până acum prin modelul „încercare-eroare”, dovedind pe lângă lipsă de viziune şi o crasă incompetenţă tehnică.
Implementarea planului de austeritate presupune însă şi costuri politice pe care PDL, prin lipsa de reacţie după declaraţia lui Băsescu, nu pare că doreşte să şi le asume. Dar cel mai dificil şi îndelungat proces va fi acela de schimbare a mentalităţilor. Cum să explici multor milioane de români beneficiari ai unei forme de asistenţă socială că statul nu este un părinte protector care oferă, pe degeaba, şi bani, şi mâncare, şi locuinţă?
Reflexul creat în comunism de a aştepta ca totul să pice de sus, întreţinut din interes electoral de mulţi politicieni, inclusiv de Traian Băsescu, care s-a prezentat alegătorilor ca preşedintele providenţial, va fi greu, dacă nu imposibil de combătut.
Recomandările noastre
