Cea mai mare amenințare internă a sistemului democratic, inclusiv în zona europeană, este considerat a fi astăzi populismul. Căutarea principalelor teme și elemente pe care și le dorește populația, construcția unui program simplist pentru a fi pe placul maselor și a culege voturi, crearea de programe în 5 puncte pentru a câștiga alegerile, nu pentru a le implementa, ulterior guvernarea cu ochii la mass media și la sondajele de opinie – care duce la mediocrație și mediacrație - nu este decât o formă de a perverti democrația.

O asemenea abordare evită fundamental ideea de a aborda o viziune a lumii pe care vrei să o creezi pentru semenii tăi, de a o descrie într-un program politic, cu resurse și mecanisme pentru a ajunge la realizarea în realitate a viziunii prezentate și, ulterior, convingerea unei majorități din concetățenii tăi să îmbrățișeze acea viziune și programul tău pentru a implementa viziunea propusă.

Astăzi, o nouă năpastă se revarsă tot mai mult asupra lumii: adhocrația. Este vorba despre o formulă de guvernare individualistă, preponderent unipersonală, mai degrabă autocratică, a unor lideri voluntari și excesiv de puternici, cu abordări complet nedemocratice – deși imită sau caricaturizează democrația – care ajung nici măcar să nu mai explice, să argumenteze sau să convină deciziile cu structurile legale de conducere democratică a unei organizații, instituții sau chiar a unei țări, obligând aparatul executiv să aplice niște reguli, niște percepte și decizii pentru că „așa vreau eu” sau pentru că „așa am spus eu”, liderul. O formă de improvizație absolută, de happening în conducerea unui stat care frizează impredictibilitatea, bunul plac, întâmplarea, de ce nu starea de spirit a decidentului suprem și exclude din start birocrația, profesioniștii, raționalitatea, bunul simț, nu mai vorbim despre studii de impact și evaluarea consecințelor unor acte de decizie. Diletantism absolut.

Conceptul de adhocrație ca formă de organizare și conducere flexibilă, adaptabilă, informală a unei organizații, care presupune creativitate, adaptare și flexibilitate, în același timp eficiență și reacție imediată la evoluțiile de mediu și de context, a fost introdus de către Warren Bennis în cartea sa din 1968 Societatea Temporară, fiind popularizat de Alvin Toffler în Șocul Viitorului și e folosit pe scară largă astăzi în organizații și structuri online, cu precădere după apariția social media. El a fost definit și dezvoltat în spațiul academic de către Henry Mintzberg. Firește că adhocrația aplicată, pe care o vedem astăzi tot mai mult profesată de unii lideri politici și de stat, nu are nimic de a face - decât fasonul și maniera de abordare - cu adhocrația teoretizată în Șocul viitorului.

De ce s-a transformat adhocrația în amenințare la adresa sistemului democratic și tinde să ocupe repede prima poziție în rândul amenințărilor care sunt menite să distrugă democrația liberală? Pentru că preia criteriile adaptării creative, a flexibilității extreme și spontaneității individuale dar le rezumă la acțiunea unui lider individual, favorizând excesul de voință și perfecta impredictibilitate în decizii și le transpun în politică de stat, uneori în politici care afectează un număr mare de oameni și influențează crucial politica externă și relațiile internaționale, dacă liderul respectiv ajunge să aibă influență la acest nivel. Rezultatul poate fi dezastruos.

Principala caracteristică a democrației este inclusivitatea, capacitatea ca deciziile să fie cunoscute, explicate, acceptate și susținute de o largă majoritate de oameni, conștient, cu cunoașterea deplină a consecințelor acestora. Acest tip de echilibru și mecanism de susținere a deciziilor pe care-l realizează birocrația și traseele funcțional-instituționale în societățile democratice, împreună cu mecanismele de filtrare a ideilor și prezentare a impactului, consecințelor și efectelor secundare negative a unei idei sau acțiuni, permit decizii luate în cunoștință de cauză, pe baza evaluărilor profesioniste nepartizane, prin alegere rațională cu considerarea deplină a opțiunilor și alternativelor oferite de un aparat care are înmagazinată experiența și memoria acțiunilor trecute și cunoașterea pentru estimarea rezultatelor viitoare a oricărei decizii propuse. Or, tocmai această caracteristică a democrației, care a creat avantaje de evitare a conflictelor interne și asumare la nivelul întregii organizații sau stat a unei decizii, este eludată de adhocrația individualistă, de voluntarism și improvizația în conducere, de întâmplare și umori de moment ale unor lideri.

Efectele adhocrației astăzi, mai ales la nivel internațional, sunt din cele mai nefaste: ruperi de alianțe, schimbări de contexte peste noapte, imprevizibilitate, întoarceri la 180 de grade a politicilor, generarea de tensiuni, divergențe, conflicte și chiar război, impact dezastruos asupra structurii și fibre societale dar și a constructelor statale și instituționale, guvernare prin șocuri, fără susținere populară și publică, ignorarea criticilor – și, de ce nu, tentația liniștirii, a suprimării acestor voci critice – distrugerea societății și introducerea stresului major intern și extern, izolare, excepționalism și respingere la nivelul partenerilor și aliaților trădați, nerespectarea regulilor de dragul de a face pe plac liderului voluntar și practicant al adhocrației. O lume haotică, anarhică, în care regula bunului plac a liderilor este egală cu decizia oscilării între pace și război în orice moment, o lume în care e tot mai valabilă povața potrivit căreia când doi elefanți se luptă sau se iubesc toate animalele mai mici care le sunt în preajmă sunt strivite iar iarba este distrusă sub încleștarea lor.

Cui folosește adhocrația?

Revizioniștilor, contestatarilor regulilor internaționale, pescuitorilor în ape tulburi, celor care doresc să rupă alianțe și constructe internaționale solide, perene, bazate pe reguli, celor care profită din stârnirea divergențelor și declanșarea conflictelor și războaielor în sânul societăților democratice și între statele democratice. O realitate care ar trebui să determine deopotrivă maturitate și ceva mai multă reținere, dar și sancționarea manifestărilor de adhocrație la nivel global, dar și la noi acasă.