În bisericile, de data aceasta, vai!, goale, va răsuna acel zguduitor „Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”, asupra căruia N. Steinhardt a zăbovit cu pasiune: „Mai amețitoare vorbe nu s-au rostit niciodată… Ce fel de credință este aceasta care este și nu este, care se afirmă, dar se vede nevoită a cere ajutor?”

Monahul de la Rohia sesiza legătura cu altă faimoasă zicere amețitoare: „Nu M-ai căuta dacă nu M-ai fi găsit”, pe care Pascal I-o atribuia lui Iisus.

Cheia acestui puzzle o constituie gestul cu care tatăl copilului chinuit de duh își însoțește aparenta contradicție verbală. El îi cere Mântuitorului să-i vindece fiul, însă Iisus îi răspunde „rabinic” cu o condiție: „De poți crede, toate sunt cu putință celui ce crede”.

Aceste cuvinte descătușează lava de iubire care clocotea în interiorul omului, înfrângând toate îndoielile omenești: „Și îndată strigând, tatăl copilului a zis cu lacrimi: Cred, Doamne, ajută necredinței mele!”

Abia în acest moment, Iisus alungă duhul și vindecă băiatul.

Două lucruri rezultă de aici:

1) Dumnezeu nu intervine decât când i se cere, respectând astfel libertatea omului, virtute cu care l-a creat dintru început; „Iată, stau la ușă și bat, de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine”; nu dă buzna, nu sparge ușa, ci așteaptă să fie invitat;

2) Dumnezeu nu-i cere omului credință absolută, totală, pe care și sfinții abia de o dobândesc; se mulțumește doar cu un imbold sincer spre credință, cu recunoașterea smerită de către om a relației filiale cu Creatorul; restul face El, pune de la El, cu mărinimie boierească; dacă omul are scânteia, Harul lui Dumnezeu va aprinde vâlvătaia.

Întrebat de Apostolii intrigați de ce ei nu reușiseră să scoată duhul din copil, Iisus le răspunde: „Acest neam de demoni cu nimic nu poate ieși, decât cu rugăciune și cu post”.

Ce înseamnă postul și rugăciunea adevărate am văzut: smerenie și lacrimi. Doar ele deschid ușa lui Dumnezeu.