Gicu băuse câteva sticle de bere, nu ca ceilalți- băutură amestecată, ca să nu poată conduce mașina până acasă.

- La kilogramele mele, 10 beri înghit și nici nu respiră etilotestul.

- Ce vorbești,tu? L-a întrerupt un alt petrecăreț. Cât de namilă ai fi, de o contravenție tot îți iese.

La spartul petrecerii, toată lumea se hotărâse să-și petreacă noaptea la hotelul aflat deasupra restaurantului pentru că, mai toți, veneau de departe și chiar n-avea vreun rost să plece în toiul nopții. Numai Gicu Paraschiv brava că nu e obosit și că alcoolul nu l-a doborât.

- Eu plec acasă!

S-a urcat la volanul BMW-ului său alb și și-a testat respirația în palmele făcute căuș – mirosea a bere acră. O gumă de mestecat rătăcită prin cotiera dintre scaune i-a dat curaj să plece la drum. Curtea restaurantului era plină de mașini aruncate haotic de șoferi nepricepuți. Gicu a dat în spate și era cât pe ce să lovească ceva. Instinctul l-a făcut să frâneze brusc și să încerce o altă manevră.

A accelerat nervos, lovind bordura despărțitoare cu masca din față a mașinii, dar măcar reușise să scape. Îl aștepta în față un drum lung și neprietenos. O ceață nu prea groasă îi adăuga o greutate în plus pe pleoapele ce parcă nu mai voiau să se deschidă.

- La naiba, mai bine rămâneam.

Cu geamul deschis și muzica tare, gonea pe asfaltul pe care abia îl ghicea. În vremea asta, doi prieteni buni, Vasile și Costică, se duceau la oraș ca să-și vândă varza pentru murăturile de toamnă. Plecaseră de cu seară, ca să prindă un loc bun. Îngrămădiseră într-o Dacie mulți saci de rafie umpluți cu varză. Portbagajul ascundea și el cantități nebănuite, iar plafonul aproape că se îndoise sub greutatea căpățânilor. Mergea încet, că mașina era puturoasă, iar marfa sensibilă la zdruncinături.

- Vasile, dacă luam o căruță tot acolo ajungeam. Scapă de rabla asta, că mai mult cheltui, decât câștigi.

- Ăsta e ultimul ei drum, îmi iau Passatul viceprimarului.

- Ruginătura aia?

- Da măcar e frumoasă,Costică, arăt și eu a om în ea.

Și, cum vorbeau ei așa, ca să-și țină de urât și să alunge somnul, mașina s-a lăsat brusc într-o parte, de era să-i răstoarne în șanț.

- Cred că am făcut pană. Vasile avea o față deznădăjduită. Ce naiba facem, că n-avem roată de rezervă?

Au coborât amândoi, privind cu mâinile încrucișate.

- Cric ai, s-o dăm jos?

 - Am, dar e sub varză.

Au început să golească portbagajul, în căutarea uneltelor.

- Dar de ce nu ai roata de rezervă?

- Uite ca să se mire proștii! Unde să mai încapă și aia?

- Și după ce scoatem roata, ce facem cu ea?

- Hai s-o scoatem mai întâi.

S-au chinuit mai bine de o jumătate de oră să desfacă toate șuruburile. Mașina a trebuit golită ca să nu se rupă cricul ce se chinuia să o sprijine. Cu roata sub braț, cei doi stăteau pe marginea drumului, așteptând să treacă o mașină care să-i ajute.

Gicu, eroul nostru de la începutul poveștii, cânta cu voce tare, de frică să nu adoarmă.Deși părea treaz, simțurile lui intraseră într-un fel de amorțeală, care-i încetinea reacțiile. Pe marginea unui drum i s-a părut că zărește două mașini și ceva mișcându-se. Crezând că visează, a apăsat accelerația, trecând în viteză. I s-a părut că roata din față a lovit ceva rotund, ce se rostogolea pe asfalt, iar mașina s-a deplasat în sensul opus. Speriat, a privit în oglinda retrovizoare – aceleași mingi care se mișcau.

Și cum frica alungă orice oboseală, Gicu era mai treaz ca oricând, făcânduși mii de gânduri. Ce să fie mogâldețele alea din mijlocul drumului?

 – Alo,sunt Ștefan Apetrei, aș vrea să anunț un accident. Sunt aici doi oameni morți în stradă.

Un echipaj de poliție a ajuns la fața locului. Vasile și Costică zăceau fără viață în șanțul de pe margine.Unul dintre ei avea capul strivit, iar celălalt părea întreg, dar nu mișca.

- Cine a a sunat la 112? A întrebat unul dintre polițiști.

- Eu sunt Ștefan Apetrei. Sunt șoferul tirului și i-am găsit așa cum îi vedeți.

- Domnul cine este?

- Nu-l cunosc, dar l-am găsit aici. E șoferul Mazdei din față.

- Sunt Dan Preoteasa, unul dintre cei doi morți îmi era prieten.

- A, bună seara, domnule Preoteasa. Eu sunt Alin Păun, coleg cu fiul dumneavoastră, s-a bucurat agentul de circulație.

- Chiar așa? Îl cunoști pe fiul meu?

 - Am stat în același birou. Ia ziceți-mi și mie ce s-a întâmplat?

- Vasile plecase la oraș să-și vândă varza, dar mașina a făcut pană. N-am avut cu ce să-l ajut și am așteptat în mașină să scoată roata. Eu sunt operat de hernie și nu mă puteam apleca.La un moment dat cred ca am adormit și m-a trezit o izbitură. I-am găsit așa.

- În regulă, am consemnat în procesul verbal. Poate o să vă mai chemăm pentru o declarație. Puteți pleca.

Polițiștii s-au întors la șoferul de tir care apelase numărul de urgență. Omul își amintea că îl văzuse pe șoferul Mazdei schimbând poziția mașinii în aceeași direcție cu cea a victimelor, deși el venise pe sensul opus. După părerea lui, era ceva dubios.

- Și altă mașină n-ați mai văzut?

- Ba da. Un BMW alb a trecut pe lângă mine în viteză.

- Am consemnat. Vă rog să degajați carosabilul, o să vă contactăm noi.

- Adică să plec?

- Exact!

Alin Păun, polițistul care luase declarațiile, n-avea niciun dubiu. Domnul Dan Preoteasa, care era prieten cu una dintre victime și tatăl unul coleg polițist, n-avea cum să-i omoare pe oamenii ăia.

În scurtă vreme, locul s-a umplut de curioși. Toate rămășițele au fost adunate. Autoritățile erau în alertă. Un criminal într-un BMW alb gonea încă liber pe șosele. Căutatul general, nimeni altul decât Gicu al nostru, a fost prins după nici două ore. Condus la secție, a fost testat cu aparatul etilotest. Cele zece beri cântăreau mai mult decât o contravenție. Concentrația de alcool arăta că săvârșise o infracțiune, ca să nu mai vorbim că era suspect de uciderea a doi oameni cumsecade. Mașina prezenta urme de lovituri suspecte.

- E de la bordura din parcare, a încercat să se justifice.

 –E de la scăfârlia pe care ai strivit-o de asfalt, nemernicule alcoolic ce ești, i-a strigat un alt polițist.

A fost arestat preventiv mai bine de trei luni. Concentrația mare de alcool din sânge îi încăpățâna pe judecători să nu-l pună liber. Într-un final, i-a fost înlocuit arestul preventiv cu un control judiciar.În sfârșit, putea să se ocupe de dosar. Expertizele efectuate asupra mașinii lui nu indicau nicio urmă lăsate de vreun corp viu. Lipseau sângele, bucățile de țesut, măcar un petic dintro haină, ceva, care să-l lege de moartea celor doi. Cu toate astea, concluziile au fost halucinant de aberante : nu excludem posibilitatea ca leziunile să fi fost provocate în urma coliziunii cu autoturismul inculpatului.

Șoferul de tir, singurul martor audiat în instanță, își schimbase declarația inițială, arătându-l vinovat pe Gicu Petrescu. Putea să jure chiar că îl văzse cum îi acroșase pe cei doi bărbați.

Despre Dan Preoteasa, tatăl polițistului, nici nu se amintea în rechizitoriul procurorului. Inutil să vă spun că nimeni nu se gândise, măcar să-i fotografieze mașina. Singura dovadă că acest om fusese la fața locului era procesul verbal al primului polițist sosit acolo. Când să fie audiat în instanță, Dan Preoteasa se îmbolnăvise de atâtea ori că instanța s-a văzut nevoită să renunțe la a-l mai interoga.

Probele strigau după Gicu și-l arătau vinovat. Doar că el spunea altceva. Judecătorii l-au condamnat și l-au trimis după gratii. Pe baza declarației contradictorii a unui șofer de tir și a unei expertize care nu lămurea nimic.

N-a contat că pe asfalt fuseseră găsite și resturi care aparțineau unui autoturism neidentificat, dar cine să le dea importanță. Să fi fost Mazda domnului Preoteasa? Greu de spus. Ca prin minune, niște hoți i-au furat omului mașina la nici două săptămâni de la accident.

Gicu și-a executat pedeapsa și a plecat în căutarea șoferului de tir. Nu din răzbunare, dar voia să afle adevărul.

- Măi omule, îți spun drept, eu am semnat declarația pe care mi-au dato polițiștii gata scrisă. Dar eu nu team văzut niciodată în noaptea aia lovind pe cineva. Mai degrabă l-am bănuit pe bătrânul cu Mazda. Dar când am aflat că e tată de polițist, mi-am ținut gura.

 - Dar la judecători de ce n-am spus adevărul? –

 M-au amenințat că îmi fac dosar de mărturie mincinoasă dacă îmi schimb declarația și mă lasă și fără permis.

- Cine te-a amenințat ?

 - Ce rost are să mai scormonești adevărul, dacă tot ai făcut pușcăria? De ce nu-ți vezi de viața ta?

Gicu era uluit. Dintr-o dată, parcă vedea tot filmul accidentului. Erau, întradevăr, două mașini oprite pe marginea drumului. Zărise în oglinda retrovizoare un bărbat aplecat în patru labe, căutând ceva. După care călcase cu roata mașinii câteva verze împrăștiate.Departe de locul cu pricina trecuse pe lângă un tir.

Dar astea erau doar scenariile lui, pe care n-avea cum să le probeze. Simțea că adevăratul criminal nu fusese nici prins, nici pedepsit, pentru că poliția era oarbă. Sau coruptă.