Antonio Di Pietro, fostul procuror șef al Parchetului Antimafia din Italia, un fel de DNA și DIICOT la un loc, declara acum câteva zile că, după ce a dus „o politică bazată pe teroare”, ar fi plătit pentru asta.
În hohotele realizatorului unei emisiuni de divertisment din Italia și în aplauzele unei săli încântate spune senin că: „Mi-am bazat politica terorii pe cătușe, pe conceptul că toți ceilalți erau niște infractori, pe teama că cei care nu gândeau ca mine erau niște delincvenți. Azi, cînd am ajuns la vârsta a treia, realizez că și ideile altora trebuie respectate”.
El este unul dintre cei ce au adus Italia în pragul colapsului din punct de vedere politic, economic și social, după ce a arestat și târât în procese aproape toată clasa politică din anii ’90: peste 5000 de oameni de afaceri sau politicieni au avut de-a face cu Parchetul Antimafia, unii primind ușor ani grei de pușcărie, alții pierzând însă totul după ce au fost achitați.
Inițial, procurorul s-a bucurat de o mare susținere populară dar, intrat în politică, a eșuat lamentabil. Chiar dacă mulți dintre cei avizați susțineau la acea dată că pretinsa „luptă Antimafia” este una politică, o formă de cult al personalității, a durat mult până când o mare parte a societății a realizat ce se întâmpla și până ce clasa politică a reacționat.
Câștigul societății italiene? ZERO! Economia și-a revenit cu greu și regimul democratic abia a reușit să supraviețuiască, Italia devenind un stat aproape neguvernabil, fără investiții, cu probleme financiare și sociale. Mafia este la fel de puternică ca atunci, poate înlocuită cu una mai bine specializată, iar politicienii sunt la fel ca în orice alt stat: unii corupți, alții nu. În schimb, s-a produs fenomenul invers: aproape nimeni nu mai crede azi în Mani Pulite și, când rar se mai aude de vreo anchetă anticorupție, lumea se întreabă: oare e reală sau or fi urmașii lui Di Pietro?
Legea italiană era chiar „mai blândă” ca cea română: nu aveau abuz în serviciu, îmbogățiții nu scăpau de pedeapsă și nu păstrau banii dacă denunțau în stânga și în dreapta, răspunderea magistratului exista, iar Inspecția nu era în subordinea CSM. Și acolo se făcea șantaj la unii judecători cu veritabile probleme de integritate, care erau amenințați cu dosare penale, dar mai puțini.
Societatea italiană a reușit greu să își revină: a reușit doar să îi sancționeze la vot pe „farseorii anticorupție”. Și asta am importat noi în 2002, când efectele Mani Pulite nu se văzuseră încă pe deplin, dar am perfecționat-o până la „codruțizarea” de azi. Se povestea că marea grijă a lui Morar, ajuns la DNA, era să nu se transforme într- un Di Pietro, știind că atunci va decredibiliza totul: evita cătușele cât putea, acuzațiile fragile inutile, scurgerile masive în presă. Știa că asta va conduce la „manelizarea” luptei anticorupție.
Preocupată de medalii și plimbări prin sufragerii, Codruța nu a avut nicio remușcare să depășească cu mult ceea ce a făcut Di Pietro.
Di Pietro zice că a distrus Prima Republică dar că a plătit? Cum? Că nu a avut succes în politică? A distrus vieți, familii, afaceri, a nenorocit destine, lăsând oameni fără locuri de muncă, blocând investiții masive și instaurând frica în toți și în schimb a devenit om politic eșuat? Atât? Și lumea râde și aplaudă, considerând spusele lui niște „glumițe”?
Oare asta va fi și „pedeapsa” Codruței? Nu va fi aleasă Președinte în 2019 și atât? Urmând să ne „distreze” apoi cu regretele ei tardive?
Recomandările noastre
