De Paști e frumos, mai ales dacă e cald și soare. De obicei, de ani buni îmi petrec ziua de mare sărbătoare la Ocna Mureș, în familia unor oameni minunați. Întotdeauna evocăm amintiri, despre cum erau sărbătorile când eram mici. Noi stăm în jurul mesei, pe terasa superbă, savurînd mîncărurile alese gătite de stăpâna casei, iar copiii ultimei generații se joacă în iarbă.
Un tablou extraordinar. Acum doi sau trei ani, l-am rugat pe unul dintre copii să se urce într-un copac, fapt care l-a lăsat perplex. Nu înțelegea nevoia mea de a vedea ceeace n-am mai văzut de multă vreme: un copil cățărat într-un copac… Rememorând, n-am putut evita întrebarea: ”care vor fi amintirile din copilărie a acestor generații care vin? Vor fi altele decît genunchii juliți, mersul la furat, în grădinile vecinilor, cățăratul pe garduri și altele asemenea…
”M-am gîndit să-mi răsfoiesc notele şi mi-am dat seama că este un roman în interiorul romanului şi că acesta este romanul pe care vreau să-l scriu” - spune Marquez, descriind nașterea cărții sale de memorii. ”A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” este povestea vieţii lui Marquez din copilărie până la vârsta de 27 de ani când pleacă în Europa, trimis de ziarul la care lucra.
Dincolo de a fi reprezentat inspiraţia pentru opera sa, viaţa lui Marquez este demnă de a fi povestită. “Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti”- scrie el.
Gabriel Garcia Marquez nu este doar unul dintre cei mai importanţi scriitori ai secolului al XX-lea, ci şi cel mai mare autor de romane spaniole, de la Miguel de Cervantes încoace. Născut în 6 martie 1927, în orășelul columbian Aracataca, Marquez şi-a pus definitiv amprenta asupra literaturii contemporane. Gabriel a fost cel mai mare dintre cei 11 fraţi ai săi. A fost crescut de bunici, înconjurat de femei: mătuşi şi menajere. Bunica lui a fost persoana care i-a marcat copilăria, dar şi opera, prin poveştile fantastice pe care i le spunea despre fantome şi rude decedate care le bântuie podul şi pivniţa. De la ea spunea Marquez că a învăţat să privească viaţa dintr-o perspectivă supranaturală. Nu e o afirmație ”ușoară” aceea că de la moartea bunicii lui, din copilărie, nu i s-a mai întâmplat nimic important…
Există un document, care se dorește o prioritate Europeană, care se numește clar: „Standarde pentru educația sexuală în Europa”. El cuprinde în clar, modul în care OMS Organizația Mondială a Sănătății și BZGA - Centrul Federal pentru Educație și Sănătate German. Aceste două organisme ale uniunii Europene s-au gîndit că ar fi neapărat necesar să ”educe” copiii prin sex, încă de la 0 ani. Și, prin asta, să transforme în ceva încă neprecizat, copilăria a milioane de ființe care pășesc în viață, în fiecare zi.
Abominabilul document există și poate fi consultat. Este unul din multele documente ”europene”, care au devenit peste noapte pentru multe țări ”directive” iar pentru națiunile îngenunchiate și colonii - precum România, au devenit obligatorii, fără ca cetățenii români să-și fi exprimat opinia. Probabil că la fel se va întâmpla și cu acesta.
Educația sexuală trebuie să înceapă înainte de vârsta de patru ani. În procesul de structurare a conținuturilor ce trebuie predate la o anumită vârstă, grupurile de vârstă au fost definite în funcție de sarcinile de dezvoltare. Grupurile de vârstă sunt 0-4, 4-6, 6-9, 9-12, 12-15, și 15 și peste, și au fost selectate în conformitate cu grupurile de vârstă ale OMS, deoarece acestea reflectă etapele de dezvoltare.
Toți copiii și tinerii trebuie să beneficieze de acces la educație sexuală adecvată vârstei.
Definiția pune accentul principal pe sexualitate ca element pozitiv al potențialului uman și ca sursă de satisfacție și plăcere.
Educația sexuală începe devreme, în copilărie, și progresează prin adolescență și vârsta adultă. Pentru copii și tineri, aceasta are drept scop sprijinul și protecția dezvoltării sexuale. Treptat, copiii și tinerii obțin informații, abilități și valori pozitive pentru a înțelege și a se bucura de sexualitatea lor, a avea relații sigure și satisfăcătoare și a-și asuma responsabilitatea pentru sănătatea sexuală și bunăstarea proprie, dar și ale altor persoane.
Pentru grupa de vârstă 0-4 ani oferiți informații despre:
- bucuria și plăcerea de a atinge propriul corp, despre masturbarea timpurie
- descoperirea corpului și a organelor genitale proprii, faptul că plăcerea apropierii fizice este o parte normală din viața fiecărui om
- tandrețea și apropierea fizică sunt o modalitate de exprimare a dragostei și afecțiunii
dreptul de a explora identitățile de gen
Pentru grupa de vârstă 4-6 ani oferiți informații despre:
- semnificația și exprimarea sexualității (de exemplu, exprimarea sentimentelor de dragoste)
- limbajul sexual adecvat
- sentimentele sexuale (apropierea, plăcerea, excitarea) ca parte a tuturor sentimentelor umane (acestea ar trebui să fie sentimente pozitive; acestea nu trebuie să includă constrângerea sau ofensa)
- relațiile cu persoane de același sex"
Pentru grupa de vârstă 12-15 oferiți informații despre:
- sexul tranzacțional (prostituție, dar și sexul în schimbul unor daruri, hrană/nopți plăcute, mici sume de bani), pornografia, dependența sexuală
Pentru grupa de vârstă 15 sau mai mult permiteți copiilor să: „dezvăluie orientarea sexuală” altor persoane (să recunoască că este homosexual sau bisexual)”
Mă mir cum de politicienii din Europa nu văd cum încet, încet, se țese împotriva lor o plasă a compromiterii și anulării întregii lumi căreia îi aparțin. Nici măcar tinerii neomarxiști nu-și dau seama de capcana în care intră, și cât de ușor steagul multicolor pe care acum îl flutură se va întoarce cu coada în sus, transformându-se în arma care îi va elimina, ca pe niște gunoaie ale istoriei, așa cum au fost aruncați la gunoi ”părinții” lor ideologici, comuniștii…
Le-aș sugera (vorbesc în pustiu, știu!), filmul ”Noaptea Iguanei”. Legendele ţesute din închipuirile şi temerile celorlalţi pot îngropa reputaţia unui om mai bine decât o pot face greşelile sale. A demonstratat-o şi Tennessee Williams prin personajul extraordinar din Noaptea Iguanei, reverendul Shannon - Richard Burton -, varianta masculină a seducătoarei Blanche din ”Un tramvai numit Dorinţă”,- o altă capodoperă a lui Tenesee Williams, mai ales că amândoi sunt bântuiţi de propriile slăbiciuni întoarse împotriva lor prin complicitatea intenţiilor vulgare ale celor din jur. Atît Blanche, cît și Shannon sunt urmăriți de apăsarea unui scandal cu tentă sexuală, iar cei din jur se simt oarecum ”îndreptăţiţi” să-i împingă pe marginea prăpastiei prin veşnice insinuări şi avansuri, doar, doar va cădea iar în ispită şi va comite o altă greşeală.
Semeni o fapta, culegi un obicei semeni un obicei, culegi un caracter semeni un caracter, culegi un destin - spunea Dalai Lama, el însuși ajuns în centrul unui scandal sexual. Am revăzut de curând filmul. E o temă ușor de repus pe tapet în ceeace trăim azi. Însă aici nu m-am gândit decât la copilărie. La copilăria tuturor oamenilor. Copilaria este prima etapă a vieții, cea care pune bazele întregii vieți; în prima parte a copilariei copilul învață să meargă, să vorbească etc. Copilăria rîmâne în noi, ca un ultim refugiu, fiindcă este mai frumoasă perioadă din toată viața.
Inocenţa şi naivitatea fac din întraga copilărie o lume fericită, înconjurată de bine şi apărată de puritate. Problema constă în faptul că acest rai al copilăriei va arăta cumplit la generațiile care vin. O știre de ultimă oră anunță că la Râmnicu-Vâlcea, o copilă de doar 15 ani a fost drogată, sechestrată și violată de alte 4 colege. Fata, elevă în clasa a IX-a, a trăit un adevărat coșmar. A fost dusă într-un apartament, legată și supusă unor abuzuri sexuale de neimaginat. Mă întreb ce se va alege de copilăria acestor tineri care vor fi educați în spiritul și litera recomandărilor europene, privind „Standarde pentru educația sexuală în Europa”, de către OMS - Organizația Mondială a Sănătății - și BZGA - centrul federal pentru educație și sănătate, din Germania din care am citat mai sus…
Cred că este nimerit să-l introduc în ecuație pe Eginald Schlattner – Preot si scriitor sas din Roşia, Sibiu. Un om minunat, pe care am avut bucuria să-l cunosc înainte de 1989. Nu știam pe atunci cât de frumos și ce anume scrie. Dar bunătatea, interesul lui pentru literatură și felul lui special de a fi erau ca o mană cerească pentru noi, niște tineri visători adunați într-o formă de comunicare dispărută azi - cenaclul literar și dornici de a citi și a scrie. Invitațiile lui la Roșia, în grădina casei parohiale, au fost întotdeauna onorate cu mare bucurie. Se mânca bine, săsește, iar cenaclul ”Lumina” din Sibiu trăia câte o zi fascinantă de literatură și belșug în casa și grădina minunatului Om Eginald Schlattner, cel care va ului milioane de cititori, mai târziu cu ”Cocoșul cu gâtul tăiat” - un document cu multe pagini extraordinare, mai ales despre copilăria lui.
„Când în pădurile și mlaştinile unde astăzi se află Berlinul creştea pir, aici, în Transilvania, se cânta nemţeşte și se rosteau rugăciuni latineşti.
Cu aceste cuvinte și-a întâmpinat preotul și scriitorul Eginald Norbert Schlattner, în biserica din comuna Roşia (Rothberg), de lângă Sibiu, un oaspete de seamă sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult în străinătate decât acasă, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania și Elveţia, dar și din Spania și Polonia.
După marea plecare a saşilor din anii 1990-1991, el a continuat să-și îndeplinească îndatoririle de preot, trăind cu stoicism tristețea de a sluji zilnic în Biserica evanghelică din Roşia „doar pentru Dumnezeu și pentru mine, de unul singur, și mulţi îngeri”. Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are în jurul ei livezi de meri și pâlcuri de stejari și de brazi, înălţându-se către cer în mijlocul satului. Străjuită de tei seculari, casa parohială este, la rândul ei, un monument: ea „împarte” veacurile în două – la sud, „aripa tânără” de la 1762, iar la nord, zidăria de la 1550. Aici și-a găsit familia Schlattner (al cărei arbore genealogic coboară, cu documente, până la 1467) loc de vieţuire și de slujire pe altarul credinţei, spaţiu de tihnă și de creaţie literară.
”Dialogul sibianului cu ministrul Otto Schily au făcut o impresie extraordinară asupra delegaţiei germane.
În fapt, ce mesaj le-aţi transmis înalţilor oaspeţi?” este întrebat scriitorul.
– Am dorit să le demonstrez că românii sunt europeni prin vocaţie si ţinută, că această țară vine din istorie cu „acquis”-ul comunitar însuşit, pe care-l și depăşeşte la capitolul toleranță față de minorităţi. Zic: „Herr Bundesminister, la vârsta de zece ani, eu nu vorbeam româneşte. Tata îmi atârnase o tăbliţă de gât pe care scria: ‘Acest băiat se numeşte Eginald Norbert Schlattner și nu ştie româneşte. Dacă se pierde, vă rog să-l predaţi pe strada Eminescu 5, contra recompensă’”. Și am spus: „Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat că tata a plătit pentru mine, când am fost adus acasă de un român cumsecade, numai de două ori suma plătită pentru câinele nostru, Litvinov, când și el se rătăcise. Mă aşteptam să plătească măcar de cinci ori mai mult…”.
În această metaforă anecdotică este ceva care defineşte spiritul tolerant al României ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizaţiei româneşti. Mă doare inima când observ că, în străinătate, România este percepută numai prin stradă, și anume: câinii de stradă, copiii de stradă, fetele de pe stradă, hoţii de stradă… E mult prea puţin!
S-a ajuns la aberaţii de genul celor întâmplate la Lisabona, unde am ţinut o conferinţă de presă despre România, organizată de Ambasada Austriei. S-a apropiat un ataşat de presă oarecare și mi-a şoptit: ‘N-ai voie să vorbeşti aşa de frumos despre România, că nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odată, în Polonia, la o conferinţă internaţională, am luat cuvântul în încheiere și am spus: ‘În mod regretabil, de patru zile vorbiţi despre identitatea Europei, și două lucruri nu le-am auzit. Dumnezeu și România…
Dacă întrebaţi aici, la Sibiu, o copiliţă de etnie română (că romanii au descoperit acuma şcolile germane), dacă o întrebaţi, zic, pe Rodica Popescu: drăguţă, în ce clasa eşti? În clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Și ce limbă străină înveţi? Răspunde: limba română… Asta este România europeană. Nici măcar austriecii, care până în 1918 au gestionat 13 naţiuni, nici ei încă nu reuşesc să aprecieze corect mesajul românesc către Europa multiculturală”.
„Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european”. Prin dimensiunea bizantină. Sunt convins că o țară atât de ortodoxă cum e România va completa în mod fericit viaţa spirituală a Europei Occidentale. Ortodoxia aparţine în mod constitutiv spiritului european.
Suspiciunea mea este că românii, când zic „european”, se gândesc la stilul de viaţă materială și mentală din Europa de Vest, prelungit până în America.
Eu cred în viziunea autentică a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convieţuit cu românii, ştiu că religiozitatea mistică a românilor a creat o relaţie specială cu Dumnezeu și care are toate şansele, sper din inimă, să revigoreze creştinismul apusean.
… Sunt și eu îngrozit de aceste cerceluşe din urechile vacilor; sunt îngrozit că de la Bruxelles ni se prescrie deja cât de lungi să fie tijele florilor din piaţă, după soi și după culoare – ceva de neconceput. Sper că românul nostru se va sustrage unor reglementări și unor regularizări absurde. Sper că, totuşi, va rămâne atmosfera aceasta a satelor noastre care, din ţinut în ţinut, oglindeşte ceva din prezența lui Dumnezeu hic et nunc (aici și acum – n.) și îşi va păstra individualitatea ei scoasă din timp. Am observat că, și după ce a dispărut partidul care tot timpul bătea ţăranii la cap ce și cum să facă, pământurile tot se lucrează. Deşi tinerii fii și fiice de ţărani care frecventează şcolile din Sibiu vin acasă moderni, cu bluginşi, cu muzica asta infernală din combine etc., în timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicuţele la câmp, la săpat și recoltat. Sper că această atmosferă va rămâne, iar prezența lor în sat va dăinui. Să nu uităm că la noi lumea mai face petreceri de mare sărbătoare, se mai căsătoreşte cu alai pe uliţa satului, se mai adună la parastase, iar familia mai este adăpost și refugiu, nu este atomizată ca în Apus.
Peste 100 de ani, probabil ca toți oamenii de aici vor fi dispărut de pe suprafața pamântului și se vor fi transformat in cenușă sau praf. Mă cuprinde un sentiment straniu la acest gând. Încep să vad totul ca pe niște fantasme efemere, gata să se destrame la prima suflare de vânt. Îmi întind mâinile și le privesc. La ce ma zbat atâta? De ce ma agăț de viață cu atâta disperare? - mă întreb, și eu, asemeni lui Haruki Murakami…
Editorialul poate fi văzut AICI