Caragiale avea 36 de ani și scrisese, deja, marile sale piese: ”O noapte furtunoasă” în 1879, ”Conu Leonida față cu reacțiunea” (1880), ”O scrisoare pierdută” (1884) și ”D-ale carnavalului” (1885). În plus,  era foarte apropiat de fenomenul teatral, căci unchii săi erau faimoși actori și el însuși urmase ceva cursuri la Conservatorul de Artă Dramatică. Nu mai punem la socoteală prieteșugul de pahar cu mulți dintre actorii momentului. Pe de altă parte, Caragiale știa că Maiorescu îl aprecia. Cu doar trei ani în urmă, în ”Convorbiri Literare”, criticul publicase articolul ”Comediile dlui Caragiale”, rămas pînă azi bibliografie obligatorie pentru oricine vrea să guste pe Caragiale la justa lui valoare. De altfel, Maiorescu fusese vehement de partea lui Caragiale cînd ”D-ale Carnavalului” a fost fluierată în urma unei dezgustătoare cabale sau cînd Ion Ghica, director al Naționalului, a modificat cu de la sine putere pasaje ample din ”Noaptea Furtunoasă”, la premiera din 1879.

Profitînd, așadar, de moment, Caragiale nu întîrzie să-i aducă lui Maiorescu la cunoștință pretenția sa. Maiorescu, însă, ezită. Pe de-o parte, nu-l vede la Caragiale capabil de administrație – în privința asta se va înșela. Pe de altă parte, nu-l vede pe Caragiale capabil să se impună cu autoritate în fața trupei Naționalului, notorie pentru lipsa de disciplina, vedetism și mofturi. În privința asta va avea, într-o anumită măsură, dreptate.  Unii spun că P.P. Carp l-ar fi convins pe Maiorescu să-și suprime rezervele. Alții spun că însăși Regina Elisabeta ar fi intervenit pentru dramaturg. Fapt este că, pe 9 iulie 1888, Caragiale primește numirea. Ocupantul postului, C.I. Stăncescu, a fost înlocuit în stilul cunoscut  al patriei : s-a făcut un control de la Minister, s-a găsit ici-colo ceva, apoi i s-a pus în vedere să demisioneze urgent ca să nu fie dat pe mîna parchetului. Numirea lui Caragiale a fost prost primită de presă. Presa liberală îl contesta pentru că era conservator. Presa conservatoare îl contesta pentru  că nu era boier și numirea sa rupea tradiția abia înfiripată de numire exclusivă a boierilor de neam în postul de director al Naționalului. În loc să purceadă concentrat la treabă, Caragiale se enervează văzînd aceste atacuri și începe să le răspundă. În interiorul teatrului, devine de-a dreptul tiranic încercînd să impună o disciplină de fier. Problema este că nu poate fi tiranic cu toți. Caragiale era vechi prieten de pahar cu unii actori ai Naționalului și, pe aceștia, îi cam favorizează.  În general, cei favorizați sînt actori și actrițe de comedie, ceea ce stîrnește aversiunea tragedienilor.

Odată cu venirea sa la direcție, părăsesc Teatrul Național trei dintre marile sale vedete:  Aristizza Romanescu, Grigore Manolescu și Constantin Nottara. Toți tragedieni! Adevărul este că, în afară de plecarea lui Nottara, care avea o problemă de ordin personal cu Caragiale, celelalte două plecări nu au legătură cu numirea lui. Romanescu și Manolescu trăiau o idilă adulterină care fusese descoperită de soția înșelată a lui Manolescu. Pe vremea aceea, adulterul erau infracțiune iar faptul că cei doi artiști erau pe de-asupra și cumnați constituia o serioasă agravantă. Soția înșelată a mers la parchet și a făcut plîngere. Astfel, a aflat tot Bucureștiul, iar celor doi actori le-a fost pur și simplu frică să mai apară pe scenă gîndindu-se că pot fi în public nebuni care să-i jignească în timpul reprezentațiilor. Așa că au decis, amîndoi, să plece din Teatru pînă cînd scandalul se rezolvă cumva. Dovadă este că vor reveni pe scenă după ce soția lui Manolescu va retrage plîngerea și cei doi vor divorța. Dar lumea a perceput aceste plecări din Teatrul Național ca pe consecințe ale numirii lui Caragiale.

În ceea ce-l privește, Caragiale s-a investit în directorat cu o  dăruire și o energie de care nimeni nu-l credea capabil. Lucrează mult, parcă pentru a-i dovedi lui Maiorescu, pe care îl respecta enorm, că se înșelase cînd ezitase să-l numească. Totuși, la 5 mai 1889, îi scrie urmatoarea scrisoare: „Dle Ministru, bine sau rău, am dirijat Teatrul Național. Nu este locul aici să discut aceasta chestiune. Am reușit să indispun împotriva mea atîta lume, atît artistică cît și profană, încît situațiunea mea ca Director General al Teatrului  a devenit imposibil de susținut. Cum am ajuns la acest rezultat este o întrebare la care nu este locul aici să răspund. Destul este că nu mai pot rămîne, oricît aș voi să rămîn, Director General al teatrelor. Vă rog, prin urmare, cu tot respectul, a binevoi să primiți demisia mea din acest post.” Trecuseră doar 11 luni de la numire.