PLANURI. Actriţa are, la 75 de ani, un nou proiect ambiţios: propriul serial, în care va avea triplu rol, de scenarist, regizor şi protagonist.
După ce şi-a pus la punct propriul teatru la Piatra-Neamţ, unde dă lecţii de actorie amatorilor, Draga Olteanu Matei are, la 75 de ani, un nou proiect ambiţios: propriul serial, în care va avea triplu rol, de scenarist, regizor şi protagonist. Dacă nu se mai încrede în alţi regizori, e pentru că nu i-a plăcut cum a ieşit „Chiriţa” din mâinile lui Mircea Drăgan, nici „Dumbrava minunată”, din cele ale lui Gheorghe Naghi. Actriţa critică montările „abstracte şi simbolice” ale noilor regizori de teatru şi spune că oamenii au nevoie de poveşti. De aceea, nu vede nimic rău în distribuţia colegilor săi de scenă în telenovele.
EVZ: De ceva timp lucraţi la un proiect 100% marca Draga Olteanu. Despre ce e vorba? Draga Olteanu Matei: Lucrez la un serial pe care vreau să-l fac şi să-l şi joc înainte de a trebui să păşesc dincolo. Mă rog lui Dumnezeu să mă ţie, că îmi place foarte mult povestea. Ea putea să fie un singur film, dar văd că se poate dilata. E vorba de un soi de ecranizare, de fapt îl fac în colaborare cu Cornel Udrea de la Cluj, care a scris o piesă cu titlul „Regina Lear” în care e vorba de o ţărancă cu şapte feciori care, bineînţeles, o cam uită. Dar o să fie o comedie drăguţă.
Veţi avea, bineînţeles, rolul mamei... Categoric. Că na, cine-mparte parte-şi face. Ce colegi de scenă veţi mai aduce în serial? Dragă, încă nu ştiu, dar am trista experienţă că, mai scriind încă patru filme care au intrat foarte greu în producţie, în timp oamenii fie au murit, fie au îmbătrânit prea tare şi n-au mai corespuns rolului. În general, tipologic, ştiu pentru cine scriu şi mă rog lui Dumnezeu să le dea lor sănătate şi mie idei să scriu mai repede, ca să nu se întâmple ce s-a mai întâmplat.
De ce nu vă daţi serialul pe mâna unui regizor? De data aceasta voi regiza singură, asistată de un regizor. Pentru că, deşi îmi pare rău să o zic, regizorii n-au făcut ceea ce aş fi vrut eu să transmit publicului. Au comprimat, au trecut prin prisma lor, atât cât au putut ei să înţeleagă. De pildă, ce să-i spun eu lui Mircea Drăgan, care a făcut cele două filme cu „Chiriţa”? Îi mulţumesc că a avut bunăvoinţa să le facă şi, pe de altă parte, nu-i mulţumesc, pentru că a trecut superficial peste ele, că eu am studiat la Chiriţa asta vreo nouă ani până să fiu cât mai aproape de ce a scris Alecsandri. Iar el a trecut-o prin prisma lui ca gâsca prin apă, a zis hai să ne distrăm, hai să râdem, dar asta nu-i suficient. Sau regizorul care a făcut „Dumbrava minunată” (n.r. Gheorghe Naghi) a fost atât de departe de Sadoveanu, încât şi astăzi îmi vine să plâng. Şi din păcate filmele astea nu se mai pot reface. Trebuie să se găsească un regizor cu pioşenie faţă de literatura noastră românească şi să o pună în valoare aşa cum a fost ea scrisă. Nu că dacă n-a înţeles el ce trebuia să înţeleagă să facă ce-o face numai să se cheme c-a făcut. Pe mine asta mă revoltă.
În timpul filmărilor, când vă dădeaţi seama că lucrurile merg prost, încercaţi să-i trageţi de mânecă? Am încercat, dar orgoliile au fost atât de mari, încât n-am fost ascultată. Şi din cauza asta m-am revoltat şi am zis că de-acu încolo, dacă mă va înjura presa şi publicul, măcar să merit. Chiriţa aţi reface-o dv.? Cum să nu? Aş merge până acolo încât aş scoate un audiobook să audă toată lumea ce aş fi vrut eu să fac.
Cum veţi face rost de bani pentru serial? Sper că am câştigat aprecierea celor care ar putea să mă ajute cu bani.
„Piesa să aibă cap, coadă, haz, sentiment şi o poveste”
Între timp, lucraţi cu amatorii la Teatrul Vostru din Piatra-Neamţ... Eu m-am mutat definitiv la Piatra-Neamţ, după cum ştie toată lumea, şi am şi teatrul meu. Pe care l-am înfiinţat, de altfel, din întâmplare. Iniţial voiam să fac un curs de actorie pentru câţiva tineri care m-au rugat să-i pregătesc pentru preuniversitar. Am făcut un concurs ca să văd cu cine lucrez, în afară de cei care m-au rugat. Şi s-au prezentat unii care s-au dovedit a fi mai buni decât ceilalţi. Pe lângă trupa de bază a Casei de Cultură, care mi-a oferit şi scenă şi condiţii şi tot, am luat şi eu câţiva oameni, care învaţă din mers ceea ce eu am învăţat în cinci ani şi mai învăţ şi azi.
Primul spectacol a fost „Visul unei nopţi de iarnă” a lui Tudor Muşatescu, o comedie romantică. Pentru că cei care vin aici au slujbele lor, pâinea cea de toate zilele bine stabilită, ei fac un efort imens să vină după o zi de muncă să-i frec eu la cap. Iar unii sunt la fel de buni ca nişte actori profesionişti. Aducându-mi aminte că o seamă dintre noi am făcut ceva amatorism înainte de a ajunge la facultate şi în timpul ei, îmi dau seama că şi ei pot ajunge actori de bună calitate.
Sunt toţi foarte tineri sau au peste 40-50, joburi, familii? Avem şi pe cineva peste 70. Vârstele încep cam de pe la 23 de ani, foarte tineri nu avem şi din cauza asta scot foarte rar o premieră. Repetăm „Gaiţele”, la care s-a oferit şi Ileana Stana Ionescu, şi regizorul Dan Tudor, o să vină şi „Omul care a văzut moartea”. Facem turnee prin zonă, nici nu credeam că publicul este atât de doritor să vadă o piesă normală. Adică piesa să aibă cap, coadă, haz, sentiment şi o poveste. Stau ascunsă în sală, în timpul spectacolului, şi văd reacţiile sălii: oamenii râd, oamenii plâng, am văzut şi bărbaţi plângând. Aplaudă. Mai mare satisfacţie nu poţi avea. „Regizori de renume încep să bată câmpii”
Plecând la Piatra-Neamţ, aţi evitat din start telenovelele... Ceea ce nu s-a întâmplat cu mulţi dintre marii actori rămaşi în Capitală. Mă bucur din toată inima că actorii au posibilitatea să câştige bani, să nu-i uite lumea, cei tineri au posibilitatea să devină notorii, iar unii mai puţini dotaţi să-şi capete admiratori. Găsesc că publicul e îndrituit să facă ce face. Lumea simte nevoia de poveste. Iar piesele alea esenţializate prin prisma regizorului lor, încât nu mai înţeleg nimic decât oamenii bine „mobilaţi” de acasă, cu lecturi ultrafăcute şi ultrasaturaţi de Shakespeare... Pentru ei, montările simbolice ale regizorilor noştri nu sunt o dificultate, poate chiar sunt un deliciu. Îndrăznesc să cred însă că pentru publicul larg e nevoie de poveste. De aia au venit la teatru iniţial.
Telenovelele le fură însă din timpul pe care l-ar putea acorda teatrului. Nu e din cauza asta. Sigur că au contracte care le interzic multe lucruri, dar de jucat la teatru nu-i poate împiedica nimeni. Numai că atmosfera din teatre nu mai e aceeaşi. Printre regizori şi, din şi mai mare păcate, chiar regizorii de renume, unii au început să bată câmpii.
Ne puteţi da exemple? Da cum să nu! Am văzut „Romeo şi Julieta” pe rotile! În loc de scena balconului, se bălăceau într-o cadă şi aşa mai departe. Paleta e foarte largă şi poţi aborda orice domeniu, dar nu să iei ceva de valoare şi să-l faci cum vrei tu. Teatrul la ora actuală a ajuns un dezastru.
S-au simplificat rolurile atât de tare în teatru, încât ... Nu zic că spectacolele trebuie să mai aibă decorurile grele de altădată, cele realiste, că în primul rând nu mai sunt bani şi pot fi şi demodate. Dar reducerea ideilor la ceva extrem de superficial... Dacă regizorul nu înţelege în profunzime ceea ce a vrut să zică autorul, el încearcă să suplinească cu nişte efecte uşoare şi reduce în acest fel din substanţa spectacolului. Omul vede ceva acolo şi trage el concluziile, care or fi. Dacă pleacă din teatru şi îl pui să-ţi povestească ce a văzut, nu poate. Ai văzut „Telegrame”? âla e Caragiale. Nu Pintilie. După părerea mea, el a distrus Caragiale. Adevăratul Caragiale este cel al lui Jean Georgescu. De acolo în sus...
AMINTIRI DIN COMUNISM
„M-au făcut deputat fără să fiu vreodată membră de partid”
Dacă n-ar fi venit Revoluţia, cum credeţi ar fi fost viaţa dv. acum? Cine zice „aoleu, ce greu ne-a fost!” minte. Sigur că au fost nişte limite pe care nu aveai cum să le depăşeşti decât dacă făceai pe nebunul. Eu am făcut câteva trăsnăi pe care, nu ştiu de ce, le-au trecut cu vederea. N-am fost o eroină. Nu m-am bătut cu pumnul în piept şi am zis vezi doamne ce am făcut eu şi am riscat să fiu arestată. Nu e adevărat deloc.
O dată, la Naţional, într-o întâlnire cu spectatorii, la un spectacol lectură într-o sală de vreo 90 de locuri, mi-am ales din Topârceanu - pe care-l ador – un articol care se numeşte „Gravitate şi pedanterie”. Şi acolo era vorba de oamenii care iau totul în serios, care nu ştiu să glumească, să deosebească o ironie de altceva, care ajunşi în posturi de conducere, devin serioşi şi acri, iar la final, înşira o serie de meserii, printre care şi chimişti. Şi când am început să citesc, în sală s-a iscat o rumoare şi apoi s-a făcut o linişte neagră. Colegii mei au înţepenit şi cel care conducea manifestarea şi-a dat seama că eu risc ceva. Şi a zis: „Desigur că e vorba de acei chimişti care fac nu ştiu cum, nu la nişte persoane anume”.
Eu nefăcând politică niciodată şi puţin păsându-mi mie de cine ce credea, toată lumea ştia ce se întâmplă la Timişoara, în afară de mine. Nici o gafă nu era făcută cu intenţie. âştia m-au făcut deputat fără să fiu vreodată membră de partid, fără să cer sau să mă lupt ca alţi colegi care acuma mint că pentru binele actorilor au făcut-o.
Şi Ileana Stana Ionescu spunea că a fost aleasă fără să vrea... Cine mai credea că se va schimba ceva în ţara asta? Trebuia ori să te adaptezi ori să treacă ei cu vederea ce făceai tu. Iar cei care au jucat la „Boema” ziceau nişte lucruri de înţepeneam noi în sală de frică să nu ne aresteze când om ieşi că am ascultat aşa ceva. Şi ei nu pot să spună cu mâna pe inimă că doar le strecurau, închideau ăştia ochii tare, că dacă nu în vecii vecilor nu puteau să spună ce-au spus. Nu sunt nişte eroi, eroi sunt cei care le-au scris. Îmi zice Arşinel mie – eu am avut o observaţie nu prea reverenţioasă la adresa lui, l-am văzut făcănd la televizor un lucru care îl micşora în ochii mei ca cetăţean, nu mi-am închipuit că se poate deda la aşa ceva – zice „Ştii tu ce a îndurat Coposu, ştii că era în puşcărie cu picioarele în apă şi treceau şobolanii?...”. „Şi tu ce făceai atunci, când el era în puşcărie, săracu? Tu te luptai să ajungi secretar de partid!” „Da, dar pentru binele actorilor!”. Ei, eu n-am fost membră. Când m-au rugat - ei, m-au rugat! - m-au pus deputat, acolo nu se discuta. Cum te puneau, aşa stăteai.
Dar dacă refuzai funcţia, ce se întâmpla? Tot te alegeau. Pentru că primul lucru pe care l-am spus în momentul în care am fost numită, în gura mare, în faţa asistenţei, a fost „Vă rog să nu mă votaţi!”. Pentru că eu nu pot să vă dau nici butelii, nici să vă fac bine, pot să vă fac să râdeţi. Şi m-am trezit deputat!
Aţi avut chiar sarcini de deputat sau era o numire simbolică? Nu. Aşa m-am liniştit. Măi, oameni, da eu nu ştiu să fac nimic! Nu-i nimic, tocarăşul cutare şi tovarăşa cutare o să facă ei totul. Şi liniştită am stat. Şi nu mi-a făcut nimeni nimic.
Actorii cunoscuţi erau totuşi privilegiaţi, nu te puteai atinge oricum de ei... Actorilor populari li se dădeau case, decoraţii, ne trimiteau în delegaţii cu prezentări de filme, stăteam în cele mai mari hoteluri, aveam condiţii mulţumitoare. Nu pot să mint că nu le-am avut. Şi eu am fost una dintre cei cu cele mai puţine din astea. Eu vreau într-o bună zi să scriu despre toate astea, pentru că mi se pare că are oarecare haz.
