Era fiul unui talentat publicist interbelic, Ion Anestin, consacrat de grafica satirică. Inventase un personaj, Ion Ion, a cărui siluetă de om oropsit de administraţie apărea, în diferite împrejurări, pe prima pagină a elegantei reviste „Vremea”. Băiatul moştenise acest talent.

De statură mijlocie, cu o privire de om supărat şi cu urme de furuncule sau de vărsat de vânt pe faţă, Nuni Anestin (foto) era distribuit de regizorii de film în roluri secundare sau episodice de pistolar legionar ori de partizan anticomunist din munţi. O forţă fizică aparte şi un îndelung exerciţiu sportiv îl făceau foarte respectat în localuri, unde aştepta să fie vexat ori luat peste picior de cei care nu-l cunoşteau ori îl subestimau.

Cu vreo 15 ani mai vârstnic decât mine, îmi acorda o protecţie ca de frate mai mare. Era un povestitor cu miez în ceasurile de relaxare, mai ales după întoarcerea dintr-o călătorie în Brazilia, pe care avusese şansa să o facă în anii ’70.

De câteva ori l-am surprins în flagrant de melancolie. Odată, spre sfârşitul lui august, aşezaţi într-o grădină de vară – singura masă ocupată –, mi-a vorbit de insinuările toamnei care întristează atât în Bucureşti, cât şi la 2 Mai, când nu mai rămân pe plajă decât câţiva vilegiaturişti…

Tot atunci, mi-a recitat, aproape sotto voce, versurile unui poet de cârciumă care îi plăcuseră şi pe care, la rândul meu, le-am reţinut: „Eu nu-s decât un vagabond/ Bătut de vânturi şi de ploi;/ Sunt un gunoi/ Dar, din an în an,/ Îmi fumez pipa mea/ Sub un castan”.

*

Din 1970 până în decembrie 1989 am citit aproape număr de număr 20 de reviste literare. Şase dintre ele apăreau la Bucureşti, săptămânal sau lunar, iar restul la Cluj, Iaşi, Timişoara şi în celelalte oraşe mari din ţară. „Viaţa Românească”, „România literară” şi „Luceafărul”, editate de Uniunea Scriitorilor, îşi aveau redacţiile în fosta casă a lui Edgar Auschnitt, fratele industriaşului, de pe bulevardul Lascăr Catargiu, devenită în 1974 sediul Ambasadei Libiei, iar în anii din urmă al Agenţiei Naţionale pentru Integritate.

La mansarda clădirii, cu odăi boltite şi întortocheate menite personalului de serviciu, erau birourile revistei „Luceafărul”, spre care ducea o scară înclinată, puţin mai lată decât una de avion.

Pe un coridor unde aşteptau colaboratorii – avea şi două sau trei bănci – s-a iscat o discuţie, în care m-am amestecat şi eu, între scriitorul Alexandru George şi un poet cam sclivisit, dar foarte cultivat, rămas în străinătate, unde s-a prăpădit relativ tânăr. Poetul susţinea, şi-l aprobam necondiţionat, că nu există genii moarte în subsoluri, întrucât talentul răzbate indiferent de vitregia condiţiilor sau a împrejurărilor…

Preopinentul nostru era de altă părere şi ne-a dat ca exemplu romanul Blocada al lui Pavel Chihaia (foto jos) , apărut la sfârşitul anului 1947, retras peste o lună sau două din librării şi topit. Două decenii mai târziu – discuţia pomenită avusese loc în 1973 –, ajungând să citesc Blocada, reeditat după o jumătate de secol, am rămas uimit de modernitatea cărţii, de prospeţimea sa epică şi am înţeles că Alexandru George avusese dreptate.