La fiecare început de mai, mi se face dor de Macedonski.
Am crezut şi eu, cînd am simţit pentru primele dăţi acest dor anual, că e ceva superficial, frivol, că sufletul meu este ademenit de natura din jur, care mă îndemna să îngîn versuri cunoscute din şcoală, dar, cu anii, am înţeles că e ceva mai mult. Spre bătrîneţe, sentimentul devine mai profund şi inima mai tare. Acum, am ajuns să aştept luna mai, gîndindu-mă la Macedonski ca la un destin special, ca la un om plin de talent, sucit şi greu de suportat, special în multe privinţe şi strivit de această ţară cum nu au fost mulţi. E deja un clişeu să spui că România a fost mereu vitregă cu marii români, în timpul vieţii lor. De aceea, mulţi dintre ei au plecat scîrbiţi să trăiască și să moară în alte părți. Şi Macedonski a avut momentul lui de lepădare, dar a revenit la Bucureşti după o şedere pariziană pe care o voia definitivă. Vorba românească, n-a fost să fie. Diferenţa, însă, este că în cazurile ştiute ale celorlalţi mari români, de la Caragiale la Eliade, Enescu sau Brâncuşi, măcar după moarte, România le-a dat onorul. Oricît de hăituiţi au fost de compatrioţi în timpul vieţii lor, astăzi ei sînt zeii tutelari ai culturii naţionale, omagiaţi pios de toată lumea. Macedonski, însă, nu. Amărăciunea pe care „contimporanii“ i-au produs-o în timpul vieţii, ca și strivirea înzestrărilor lui poetice în contextul coroziv autohton nu s-au răscumpărat niciodată.
Deşi e studiat la şcoală şi are parte, în general, de vorbe bune, Macedonski rămîne la scara culturii noastre un secund – şi nu e drept. Pentru o cultură mereu întîrziată, cînd se întîmplă ca unul să fie în perfect sincron cu marea cultură europeană fiind, în România, înaintea vremurilor sale, o imensă şi onestă apreciere ar fi de cuviinţă să urmeze. Macedonski e cel care, la finele secolului al XIX-lea, scria poezie cum se scria în Le Parnasse contemporain. Dintre toţi autorii români ai acelui moment, nu este altul mai aproape de Gautier sau de Mallarmé, cel de la începuturi.
Proza lui e mai sincronizată cu D’Annunzio sau cu proza victoriană engleză decît a oricărui altui român din acel timp. Dar România nu îl putea aprecia pentru asta. România trăia întîlnirea cu geniul ei, cu Eminescu, Poetul însuşi, care venise la timp pentru noi, dar tîrziu pentru Europa. Talente ca Macedonski nu sînt niciodată bine primite de românii contemporani, cu atît mai puţin puteau românii să o facă cînd ochii lor obișnuiți cu relativul levantin vedeau pentru prima dată absolutul, sub numele Eminescu. Macedonski nu avea nici o şansă să primească ceea ce credea, nu fără îndreptăţire, că merita. Aşa că poetul, notează G. Călinescu: „apare invadat de psihoza de persecuţie... Sacerdotal, declamatoriu, cu o părere despre valoarea sa nebună, simţindu-se din esenţa aurului, diamantelor, eterului, divinităţii, poetul se extaziază de gloria eternă... El se declară împărat şi joacă rolul imperial cu o ţinută poate actoricească, dar, sub durata scenei, magistrală. Cînd mulţimea neghioabă îl insultă, Poetul ridică preoţeşte ochii la cer...“
În serile de mai, plimbîndu-mă prin parcuri sau pe sub dealuri obligatoriu „clasice“, mă gîndesc la destinul lui Macedonski şi mă gîndesc mai ales la respingerea cu care tratăm tot ce ne este contemporan. Mă întristez și nu e tocmai primăvară în mintea mea dusă în sfera abstractelor seninătăţi, deşi sufletul meu exaltă, recoborît între roze.
Sigur că multe atitudini de-ale lui Macedonski au fost blamabile. Epigrama cinică scrisă cînd Eminescu pleca din lume pe drumul sanatoriului este, uman şi literar, impardonabilă. Furia revanşardă cu care a susţinut porcăria Caion împotriva lui Caragiale este cel puţin o nesăbuinţă, dacă nu direct o ticăloşie. Ceea ce nu se poate scuza nu trebuie scuzat. Dar, măcar, simt că-l înţeleg pe Macedonski. El nu era rău; era, însă, înrăit. E uşor de imaginat ce producea combustia interioară în acest om convins de valoarea lui, sensibil şi vulnerabil, mai ales, la propriul orgoliu, cînd se vedea mai puţin prizat decît merita.
Aşadar, în fiecare mai, revizitez scrierile lui Macedonski în lecturi deloc sistematice, cu unicul scop de a mă umple cumva de un parfum fin, sofisticat, căutat cu meşteşug şi mereu bine găsit doar de el. Recitesc, de asemenea, pagini din excelenta monografie pe care Adrian Marino a dedicat-o poetului, în 1966. Găsesc acolo, descrisă emoţionant, scena morţii poetului, petrecută în toamna anului 1920. Nu-mi dau seama de unde ştia Marino toate detaliile, dar nu contează deloc. Vorba italianului, se non è vero, è ben trovato, pentru că această scenă sintetizează în epică nu doar un crez poetic, ci o reuşită estetică după o viaţă de creaţie. O redau, fără să mai adaug nimic.
„Pe la orele 3 după-amiază, poetul îşi cheamă copiii pe nume – Dinu! Nikita! Nina! – ca şi cum ar fi vrut să se încredinţeze că stăteau mereu lîngă sine, el nemaiavînd puterea să-i caute cu privirea prin cameră, iar în apropierea patului nu veghea decît Ana Macedonski. Simţindu-se atins de aripa îngheţată a morţii, cu o voce înfrigurată, el ceru să fie ridicat pe perne, ceea ce Dinu făcu întocmai. Cel care visase toată viaţa bogăţii feerice, de nabab, nu avea acum de lăsat moştenire decît un vraf de manuscrise, ce urma să fie vîndut la licitaţie, şi un plic cu cîteva sute de lei, pe care îl întinde Ninei, cuprins de o stinsă amărăciune... Ar fi dorit să încerce o ultimă plăcere rafinată, să deguste cea din urmă bucurie suavă a vieţii sale, a cărei senzaţie adîncă să-i rămînă în suflet. Cîntăreţ al extazului crinilor, voluptuos al parfumului de roze, al cascadelor de roze, el murmură, deci, imperceptibil, ca pentru sine «roze... roze...» Sorbindu-i dorinţa de pe buze, Nikita aleargă să i le caute. Dar cum ne aflăm la sfîrşit de noiembrie, el se opreşte deznădăjduit la o drogherie. De aici, cumpără în disperare un flacon cu parfum. «Iată ce ţi-am adus, căci roze n-am găsit. Ţi-am adus parfumul de roze care-ţi place ţie...» spuse poetului, intrînd pe uşă. S-ar zice că l-a aşteptat să vină, căci Macedonski se trezeşte din comă.
Revenind la luciditate, vrea să i se deschidă iute sticluţa. El dă să-şi scoată singur batista de sub pernă, cerînd înfrigurat «rozele». Ghicindu-i gîndul, Ana Macedonski ia batista şi i-o întinde lui Nikita, care o stropeşte cu parfum din abundenţă. «Mai repede» – şopti el, în prada unei dorinţe acute. Era ultimul fir subţire care îl mai ţinea legat de viaţă. Poetul o mirosi avid, cu o voluptate agonică, apoi mîna îi căzu inertă. Suprema sforţare îl învinsese. Mînată de un gest reflex, mîna sa descărnată dădu să mai apuce o dată batista ce exhala artificialele sale arome. Nikita i-o duse aproape, Macedonski îşi dădu capul pe spate, inspiră adînc, şopti încă o dată «rozele» şi muri într-un suspin extatic.“
Recomandările noastre
