Motto: „Cuvânt aflat exclusiv în patrimoniul Limbii Române. Dorul este o spuză a sufletului pe care apa n-o stinge, iarna n-o ninge, vremea n-o atinge, numai lacrima o plânge”.

Definiția pe care domnul Constantin Ciomâzgă a dat-o acestui cuvânt original al poporului românesc este, fără nicio îndoială, cea mai cuprinzătoare. Nimic pe lumea aceasta nu caracterizează mai bine inima românului cu tot zbuciumul său lăuntric și toată aspirația spre frumos. Dorul este cea mai sensibilă latură a ființei, este miezul contopit al sentimentelor paradoxale. Un sincretism de durere, bucurie, nostalgie și speranță.

Omul este dat de Dumnezeu să cuprindă în inima lui mică trăiri mai intense și mai mărețe decât întreg diametrul globului pământesc! Ca mai apoi să se mire de el însuși și de forța cu care l-a înzestrat Dumnezeu: " Căci noi înșine, ca oameni, suntem ființe purtătoare de orizont, știutoare și neștiutoare, sigure dar și tare aproximative, un fel de <<Introducere la dor>>", cum spunea filozoful Constantin Noica.

Cea mai frumoasă și mai reprezentativă trăsătură a acestui cuvânt unic și de neregăsit în alte limbi, este forța sa creatoare. Sunt sigură că vi s-a întâmplat deseori în momente de nostalgie, de dor după persoana iubită sau după un loc drag sufletului, să simțiti nevoia de a materializa sentimentul într-un cântec, într-un vers, o scrisoare, o pictură sau un lucru "homemade". Poate puțini dintre dumneavoastră v-ați întrebat ce se întâmplă mai exact în momentele de cumpănă sufletească. DORUL are o capacitate însemnată de a tăia răsuflarea, născând în pieptul omului un junghi perceptibil și totodată un fior de durere.

Paradoxul constă în prezența concomitentă a unei nuanțe de dulceață. Ne este dor și deși suferim, simțim cum sentimentul ne aduce o bucurie nostalgică. Fără această mare calitate a sufletului, trăirea iubirii nu ar mai fi potențată la adevărata ei valoare. Lipsa prezenței ființei iubite generează în noi o forță creatoare de frumos, o forță prin care trăirea noastră rămâne în eternitate. Dorul este sentimentul străbunilor noștri, este piatra de temelie a tezaurului românesc.

Îndrăznesc a spune că nu există țară în lumea asta cu un folclor mai bogat ca al nostru. O oază de vibrație a sentimentelor sălășluiește în fiecare ținut geografic al românilor. Nu există cuvânt, cântec sau pictură aruncată la voia întâmplării în arta românească. Mulți se întreabă astăzi cum au putut țăranii să creeze atâta frumos în lume? Ei, care erau lipsiți de o educație și de o cultură academică, au reușit să dea naștere unor entități culturale care șochează până și în epoca noastră modernă. Legătura lor cu Dumnezeu era atât de vie încât nimeni și nimic nu le-ar fi putut distruge convingerile.

Această credință bine înrădăcinată le-a dăruit forță și dragoste în cele mai cumplite momente, i-a ajutat să aprecieze peticul de pământ strămoșesc, să stabilească o legătură vie cu natura și să își contureze o scară de valori. Înțelepciunea țăranului român învinge orice filozofie, fiindcă denotă o mai mare autenticitate în trăire. Dacă ardelenii nu ar fi fost chinuiți atâția ani de forțele ungurești, dacă moldovenii nu ar fi suferit atâtea neajunsuri din cauza rușilor, nu cred ca ar fi izvorât din sufletele lor o asemenea bogăție folclorică.

Cele mai mari binecuvântări vin după grele suferințe. Fiindcă durerea sensibilizează inimile împietrite ale umanității. Unde se aud doine mai frumoase decât în inima Carpaților sau în codrii Moldovei? În cartea sa, " Geniu pustiu", Mihai Eminescu zugrăvește un frumos tablou al timpurilor de altădată, într-un firesc simplu și curat, hrănit de frumusețea sufletului:

"Una câte una, se aprindeau stele tremurând în nemărginirea albastră a cerului, când mai sus, când mai jos - și luna, bălana lor regină, palidă ca o mireasă, trecea ca o seceră de argint prin nori albicioși și subțiri. Mai greoaie, se zgâlțâiau carele cu lemne ce veneau din munți; românii ședeau culcați pe foale, în vârful carelor, sau, mergând alături, șuierau doine bătrâne și triste ca suvenirele trecutului (...)

Pe câte un vârf de deal, vedeam arzând focuri mari și oameni împrejur; din fundul codrilor ce-ncongiură ca o manta neagră-verde umerii munților, vuia câte un bucium durerea lui de aramă. Pe lângă alte fețe, vedeai parcă cum joacă fete și flăcăi, iar prin codrii rătăciți fluierau voinicii printre dinți și din frunze câte o doină adâncă și plină de foc."

În 1947, Tache Papahagi oferă o definiție relevantă și cuprinzătoare a folclorului: „este imaginea vie, oglinda fidelă a sufletului unui popor, oglindă în care se reflectă întreaga lume însuflețită sau neînsuflețită, reală sau închipuită, în mijlocul și sub influența căreia el trăiește". Poporul nostru nu prezintă doar o bogăție artistică, ci și un izvor nețărmuit de obiceiuri originale și tradiții. Încă din cele mai vechi timpuri, românul a dorit să lase în drumul lui urmele unei trăiri luminoase, în strânsă legătură cu Dumnezeu. Ar merita oare viața trăită altfel? Dostoievski spune că " Frumusețea va salva lumea."