Una dintre științele cele mai prizate astăzi în occident este aceea a planificării strategice, mai exact a studiilor prospective. E vorba despre posibilitatea de a elabora scenariile de viitor și evoluția unui proces, a unei situații, în perspectivă, în plus de estimare a probabilității ca un scenariu sau altul să aibă loc.
Că e vorba despre scenarii în trend, în continuitate, că e vorba despre salturi și schimbări bruște de direcție de evoluție fie că vorbim despre scenarii tip lebăda neagră, cu probabilitate redusă și impact mare, aceste metode permit o estimare cu grad controlabil al erorii a perspectivelor unui fenomen.
E modul în care m-am uitat la ultimele acțiuni ale lui Donald Trump. Nu înseamnă că ele sunt mai puțin șocante, impredictibile și cu risc mare. Nu înseamnă că nu generează efecte secundare a căror magnitudine tulbură profund sistemul de relații interneționale, riscând să-l arunce fie în haos, fie în război, la fiecare pas. Ci e vorba despre o formulă prin care stagnarea, încremenirea în proiect, blocajul total al unor încercări de continuitate și negocieri pe zeci de ani sunt rupte brusc și se propune peste noapte o reașezare care poate să ducă la o relansare a problemei, cu revenirea temei la blocaj, căderea în conflict sau posibilitatea unei soluții avantajoase pentru cel care determină turbulența în sistem.
E adevărat că nu a fost nimic glorios în tăierea nodului Gordian de către Alexandru Macedon. Nu a soluționat ghicitoarea de secole înmagazinată de mintea umană în celebrul nod, dar a închis o dilemă și a generat o soluție chiar și agresivă, și care încerca mintea oamenilor. Dar, poate, câteodată, mai trebuie tăiat câte un nod gordian. Până la urmă, orice act se judecă prin finalitate, și există cel puțin un scenariu în care Donald Trump iese pe deplin învingător. Pentru că a fost îndrăzneț și a riscat, chiar dacă a riscat și pe seama păcii lumii.
Și dacă Trump a avut dreptate? Dreptatea sa, firește. Să ne imaginăm că în Coreea de Nord, după ce l-a ridiculizat pe Kim Jong-un și a umplut Twitterul cu invective la adresa sa, strategia președintelui actual al SUA care începe cu mișcarea în forță, agresivă, intolerant de gravă potrivit tuturor regulilor, permite ca amenințarea credibilă să determine negociere și o soluție a crizei nucleare. Să presupunem că acordul chiar se realizează, că nu e nici o tergiversare, nici o întreprindere menită doar să hrănească poporul nord-coreean atât de încercat și să determine dezvoltare prin banii americanilor, în timp ce programul nuclear continuă să se dezvolte. Ci chiar siturile nucleare și resursele balistice sunt distruse și sunt respectați termenii denuclearizării militare a statului. Firește că asta aduce un plus de imagine și de siguranță SUA.
Dacă, în Orientul Mijlociu, mutarea Ambasadei SUA, așa cum e ea realizată, permite ca, după calmarea actua lei intifade, să poată să fie abordată pe aceleași canale diplomatice partea palestiniană, în pierdere de poziționare, pentru a i se propune crearea statului său. Cu sau fără capitala în Estul Ierusalimului. Iar compromisul să revină pe masa Israelului, cu imposibilitatea respingerii sale. Doar am mutat ambasada. E doar președintele care a făcut gestul atât de costisitor ca imagine și tulburare a relațiilor cu palestinienii și statele arabe. E și un timp al compromisurilor costisitoare pentru israelieni. Și pe acest fond, al pumnului în față de la care s-a pornit, al rupturii cu imobilismul, apare și soluția în Orientul Mijlociu?
Și dacă ieșirea din acordul nuclear iranian determină Teheranul și pe europeni, pe ceilalți semnatari ai acordului dincolo de SUA, retrasă, să depună eforturi și să găsească spațiul compromisurilor necesare pentru întărirea acelui acord? Să ofere garanții suplimentare, într-o nouă abordare, că programul nuclear nu se relansează, să acopere lacuna componentei programului balistic și pe cea a implicării Iranului în statele vecine? Încă o dată, o politică se judecă și prin finalitate, iar dacă soluția este o formulă întărită de acord convenită pe linie iraniano-europeană ar putea duce la revenirea SUA în acord (așa cum o va face, cel mai probabil, în cazul acordului de comerț transpacific în noile condiții).
În fine, să ne imaginăm că acțiunea virulentă din Siria și redescoperirea dușmanului, întruchipat de milițiile șiite și trupele iraniene de pe teren, grupările Hezbollah și celelalte componente militare și paramilitare pro-iraniene din Siria, care iau locul defunctului Daesh-Stat Islamic, și înfrângerea/eliminarea lor duce la reașezarea raportului de forțe loialiști-contestatari în războiul civil, ducând și la o soluție în Siria. O să spuneți că e o utopie, dar câștigarea Siriei azi e echivalentă cu câștigarea Orientului Mijlociu, mai ales dacă se produc modificările și în cazul soluției celor două state. Ei bine, atunci Donald Trump ar avea asigurat un al doilea mandat cu brio în 2020. Nu aceasta ar fi ținta naturală a unui președinte american? Și cu perspectiva Premiului Nobel pentru pace. Luat post-festum, după o implicare directă în pacea lumii, nu la început de mandat, pentru a-i limita acțiunile ulterioare.
Da, pentru că norocul surâde, nu rareori, celor îndrăzneți, s-ar putea ca, într-o asemenea variantă, Donald Trump să aibă dreptate. Doar să nu repete prea des procedeul ucenicului vrăjitor, eventual nu contra Rusiei sau Chinei, că ulciorul nu merge de multe ori la apă. Câteodată, când te joci cu focul, la risc maxim, se mai și sparge.
Recomandările noastre
