Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Donald Trump la ONU: un val enorm de râs, ironii cât cuprinde și o ședință a Consiliului de Securitate cu peripeții. Pulsul planetei
Donald Trump la ONU: un val enorm de râs, ironii cât cuprinde și o ședință a Consiliului de Securitate cu peripeții. Pulsul planetei

Donald Trump la ONU: un val enorm de râs, ironii cât cuprinde și o ședință a Consiliului de Securitate cu peripeții. Pulsul planetei

Poate cea mai neconvingătoare apariție a unui președinte american la reuniunea anuală a Adunării Generale a ONU s-a consumat săptămâna trecută. Și vorbim despre o tribună a egalilor care a văzut multe, de la Hrușciov și bătutul cu pantoful în pupitrul vorbitorului, pentru a face liniște și a stopa protestele din sală, la diatribele nesfârșite și greu de oprit ale lui Fidel Castro, care înjura America de pe teritoriul său, cu nesaț, mergând până la schimburile acide de replici între diverșii adversari în conflictele în derulare care își aruncau cuvinte grele și acuzații pentru presă și publicul de acasă.

Însă nimeni nu a văzut până acum un președinte american al cărui discurs este o laudă de sine, la adresa propriei președinții, și care e întâmpinat, atunci când spune că a realizat în doi ani mai mult decât aproape toate președințiile americane, cu o rumoare vocală de dezaprobare, care se prăbușește într-un hohot sănătos de râs! Cred că imaginile sunt emblematice și vor rămâne în istorie! Chiar și Donald Trump a fost surprins, dar a reacționat nesperat de normal, recunoscând că nici el nu s-a așteptat la această reacție. Asta chiar dacă ulterior, într-o conferință de presă, a respins acuzația că liderii lumii râdeau de el, insistând că râdeau cu el, deci că erau bine, că a reușit, el, Trump, să-i bine dispună.

Globalizarea e un fenomen obiectiv și un proces care se tot accelerează în ultima vreme. Interconectările, telecomunicațiile, internetul și social media, transporturile, tehnologia, toate accelerează interdependențele dar și viteza de circulație a datelor, banilor, oamenilor chiar. S-a multiplicat exponențial mobilitatea în lume iar toate concură la un fenomen de interdependență, influență și la o lume tot mai mică. Dar cine gestionează globalizarea? Cine asigură guvernanța globală, regulile menite să reașeze lumea de mâine, dar și să gestioneze furtunile, conflictele, disparitățile și tumultul pe care-l crează această accelerare a globalizării?

Președintele SUA, Donald Trump, a abdicat de la un asemenea deziderat. Ne spune că se opune globalizării(?), că America rămâne mare și singură, suverană și nesupusă nici unei birocrații globale. Dar acest pas în spate de la asumarea responsabilității globale nu face deloc America mare, doar năruiește speranțele și așteptările unei întregi părți a lumii, care aștepta să aibă un cuvânt de spus în procesul guvernanței globale prin intermediul SUA. Un proces din care America lui Trump dorește să se retragă, cel puțin pe perioada administrației actuale. Or nu poți să ignori o problemă, să afirmi că nu există, pentru simplul motiv că nu crezi în ea. Viitorul vine peste noi că vrem, că nu vrem. Iar a rămâne fără aliați, în acest context, e dificil oricărui stat, fie și măreței Americi.

În rest, poziția tot mai consolidată a Americii lui Donald Trump la nivel global pare să se detașeze tot mai grav în izolaționism și ignorarea a ceea ce nu-i place. Kim Jong Un e o revelație, nu mai zboară rachetele sale aiurea prin lume, în timp ce Iranul e marele inamic, SUA e împotriva globalizării și-și va păstra suveranitatea, așa cum își conservă dreptul de a acționa atunci când interesele sale sunt puse sub semnul întrebării.

Dar cea mai mare surpriză a fost reuniunea Consiliului de Securitate pe care Trump a cerut să o prezideze, dorind să discute tema Iranului, pe care a atins-o firește, dar pentru a nu avea replică, în absența președintelui Rouhani, tema formală anunțată a fost doar cea vizând armele de distrugere în masă, temă cerută de britanici pentru a atinge în prezentarea lor cazul Skripal. Trump a livrat atacul la Iran așa cum își planificase din start, dar a adăugat un nou atac – fără probe – cel al ingerinței Chinei în alegerile pentru Congres la jumătatea termenului, alegeri pregătite pentru 6 noiembrie.

În plin Consiliu de Securitate, reacțiile au fost unanime. Nimeni nu a susținut abrogarea/ieșirea din acordul nuclear cu Iranul, promovat de Trump (unii hâtri au spus că discursul a fost destinat spre a obține sprijin în anularea acordului) iar China a reacționat puternic respingând acuzațiile de ingerință în alegeri. După Trump, toți ceilalți 14 lideri ai statelor membre ale Consiliului de Securitate au reacționat dur și au evitat susținerea sa, ba chiar președintele bolivian Evo Morales s-a lansat într-un atac furibund la adresa administrației Trump, punct în care Președintele american a preferat să se uite fără reacție direct la el și să marcheze din gesturi situația că nu ar funcționa traducerea din spaniolă.

De fapt, Trump a reacționat corect, altfel titlurile pregătite pentru Iran și China ar fi fost ascunse sub scandalul și replicile între SUA și Bolivia, la nivel de Președinți, în plin Consiliu de Securitate. Spectacolul de imagine a fost jucat, mesajele și titlurile s-au dus așa cum erau promovate, dar și aceste obiective atinse nu au putut ascunde stinghereala generală, și la nivelul Adunării Generale, și la nivelul Consiliului de Securitate, mai mult, la nivelul fiecărui partener și aliat al SUA, pentru ce a devenit America sub Trump. Dacă establishmentul mai păstrează continuitatea, relațiile și încrederea partenerilor în seriozitatea Americii și sub Trump, ieșirile de ultimă oră ale președintelui american au un efect contrar, respectiv plasează SUA între paranteze, cel puțin până la final de mandat.