Domnul Bolojan la DNA

Ce frumoase sunt documentarele de pe History, fiindcă afli de acolo lucruri extraordinare și poți vedea, cu o precizie care aproape că te intimidează, cum arăta Australopithecus acum patru milioane și ceva de ani, cum ieșea din adăpostul lui cu pasul încă nesigur de primată și cum privea împrejur cu acea vagă superioritate pe care realizatorii de documentare știu să o așeze atât de bine pe chipurile strămoșilor noștri, încât ajungi să crezi că recunoști în privirea lui nu doar vigilența animalului, ci și începutul acelei conștiințe de sine care avea să producă, după câteva milioane de ani, civilizația, administrația și puterea.

Imaginea mi-a fost furnizată de prietenul Marius Tucă: ”Uită-te cum merge. Neolitic. Zici că a ieșit din grotă…”

Australopitecus era, probabil, șeful grupului, acela care hotăra când se pleacă, cine pleacă și cine rămâne lângă foc, care organiza vânătoarea, împărțea teritoriul și, putem presupune, îi privea pe ceilalți cu acel început de dispreț rezervat celor care descoperiseră primii marele secret al puterii: ceilalți depind de tine și, din clipa aceea, în lumea aceea mică, nu mai ești doar un individ, ci începi să semeni, fără să știi, cu o instituție.

Privindu-l, aproape că-l invidiezi, fiindcă pe omul cavernelor nu-l huiduia nimeni și nici nu existau pensionari nemulțumiți, contribuabili furioși, mici întreprinzători care să-și calculeze taxele cu creionul în mână ori oameni care să întrebe unde s-au dus banii lor; nu exista deficit bugetar, nu existau conferințe de presă și nici televiziuni de lingăi, care să te întrebe cu umilință, cu grijă, de unde să afli, după o oră de grețoasă emisie, că lucrurile merg minunat tocmai pentru că ție îți merge rău. După cum nu existau procuratură, consultanți, institute de sondare a opiniei și nici strategi care să măsoare în procente încrederea tribului în masculul dominant.

Exista doar foamea, iar conducătorul trebuia, înainte de toate, să aducă hrană, ceea ce reprezenta, trebuie să recunoaștem, o brutalitate administrativă de o admirabilă simplitate.

I-am dat dreptate lui Marius privind  imaginea premierului mergând spre biroul procurorului, impasibil, drept, fără un cuvânt, printre huiduieli și camere de filmat, purtând pe chip acea expresie greu de definit pe care documentarele despre începuturile omenirii o atribuie uneori masculului dominant atunci când lumea strigă, tribul murmură, dar șeful merge înainte fără să răspundă, fără să explice și fără să privească, pentru că una dintre marile invenții ale puterii moderne pare să fie tocmai această capacitate de a transforma tăcerea în mizerabilă ”demnitate” și absența răspunsului în autoritate.

Numai că, între timp, au trecut patru milioane de ani și poate tocmai asta e problema, fiindcă omul cavernelor putea pretinde că nu știe economie, având în această privință o scuză solidă: economia încă nu fusese inventată; nu citise despre inflație, datorie publică sau nivel de trai, nu fusese ales pe promisiuni, nu depusese jurământ pe Constituție și nu vorbea despre reforme, ajustări, echilibre macroeconomice ori sacrificii necesare, și, neapărat, dar neapărat despre SUSTENABILITATE (horribile dictu!), astfel încât nici nu-i putea explica tribului că foamea de astăzi reprezintă, de fapt, investiția strategică în sațietatea de poimâine.

Responsabilitatea lui era brutal de simplă, pentru că grupul trebuia să supraviețuiască până dimineață, în vreme ce conducătorului modern îi cerem ceva mai mult și avem, cred, dreptul să-i cerem să știe ce se întâmplă cu oamenii atunci când prețurile cresc mai repede decât veniturile, să înțeleagă ce înseamnă pentru un pensionar să stea în fața raftului unei farmacii și să socotească și să priceapă că, pentru omul de jos, „ajustarea fiscală” poate însemna foarte concret o pâine mai puțin, un medicament amânat sau încă o lună în care trebuie să aleagă ce factură plătește prima.

Mai ales, avem dreptul să întrebăm de ce sacrificiul pare să aibă aproape întotdeauna o adresă atât de precisă, de ce austeritatea cunoaște atât de bine drumul spre buzunarul cetățeanului necăjit, dar se rătăcește atât de des pe culoarele puterii și de ce statul descoperă periodic că trăiește peste posibilități, fără ca economiile să pară să înceapă vreodată chiar cu el însuși.

Avem dreptul să întrebăm câți oameni au sărăcit, câți au ajuns să-și numere banii înainte să intre într-o farmacie, câși copii adorm flămânzi, câți bolnavi au murit fără să-și poată permite tratamentul, câte familii au început să trăiască nu doar mai prost decât ieri, ci cu spaima că mâine va fi și mai rău, cât din politica unui stat mai este făcută pentru cetățenii lui și cât reprezintă adaptarea disciplinată la priorități formulate în alte capitale, după cum putem întreba ce mai înseamnă, în fond, „interes național” atunci când omul care trăiește în națiunea aceea ajunge să simtă că interesul lui apare aproape întotdeauna ultimul pe listă.

Și, într-o lume în care securitatea României depinde inevitabil de alianțe, putem întreba ce raport vrem să păstrăm cu Statele Unite și cum ne definim propriul interes între marile centre de putere, pentru că toate acestea sunt întrebări pe care omul cavernelor nu trebuia să le audă, dar pe care premierul unei țări moderne trebuie să le audă chiar și atunci când sunt incomode, chiar și atunci când vin sub forma huiduielilor și chiar și atunci când strică decorul perfect al unei intrări oficiale.

Iată diferența esențială dintre conducătorul de acum patru milioane de ani și cel de astăzi, pentru că primul putea privi tribul de sus tocmai fiindcă, la apus, trebuia să se întoarcă din vânătoare cu hrană, iar dacă se întorcea cu mâinile goale, explicațiile nu țineau loc de carne și nu exista niciun departament de comunicare care să numească eșecul „proces complex de tranziție alimentară”, în timp ce conducătorul de astăzi conduce cetățeni, oameni care plătesc taxe, votează, muncesc, îmbătrânesc, se îmbolnăvesc și au dreptul nu doar să fie guvernați, ci și să întrebe, inclusiv atunci când întrebările lor deranjează și când huiduiala se aude peste portiera mașinii oficiale.

Scena de la DNA avea ceva atât de vechi în ea, pentru că un om ieșea din grota puterii și mergea înainte fără să privească spre cei care strigau, cu pas hotărât, cu privirea înainte și cu aerul celui care știe ceva ce tribul încă n-a înțeles, iar într-un documentar despre preistorie un asemenea moment ar fi, fără îndoială, impresionant, fiindcă ar intra o muzică gravă pe fundal, camera ar urmări conducătorul, iar naratorul ne-ar explica, cu vocea aceea solemnă și definitivă, că datorită unor asemenea exemplare specia a supraviețuit.

Într-o democrație, însă, muzica lipsește și rămân numai oamenii și întrebările lor, fiindcă civilizația, până la urmă, nu se măsoară prin cât de drept merge conducătorul printre huiduieli și nici prin cât de bine a învățat să nu întoarcă privirea, ci prin cât de bine mai aude oamenii care îl huiduie.

Mai întâi m-am gândit să raportez toată această scenă la ”Drumul la zid”, cartea lui Nicolae Breban, pentru că mi-au venit în minte Castor Ionescu, dar și la altele din minunatele lui personaje din alte extraordinare romane, - Medoia, Miloia -,  și lumea aceea apăsătoare, tulbure, construită cu o forță pe care numai literatura adevărată o poate avea, dar apoi m-am oprit, fiindcă mi-am dat seama că mi-aș jigni prietenul, pe Nicolae, cărțile lui cu care am trăit, și, poate mai grav, i-aș jigni personajele care, oricât de întunecate, deformate ori strivite de propria lor lume ar fi, rămân personaje vii, complicate, cu umbre, contradicții și acel rest de omenesc fără de care nici literatura, nici tragedia nu mai sunt posibile, astfel încât nu meritau asemenea comparație.

M-am refugiat atunci în preistorie, printre Australopithecus, neanderthalieni, vânători primitivi, peșteri, foc și foame, dar acum îmi dau seama că risc să-i jignesc și pe ei, pentru că ei au ucis fauna din foame, au vânat ca să supraviețuiască și, poate, au distrus fără să știe că distrug, neavând statistici, institute, ministere, consilieri și departamente care să le explice consecințele, după cum nu vorbeau despre responsabilitate pentru simplul motiv că nici cuvântul nu exista încă.

Mai ales, ei nu distrugeau din plăcerea de a distruge, nu sărăceau tribul pentru a-i demonstra că sacrificiul este necesar și nu-i luau celui slab ultima bucată de carne pentru a-i explica apoi, cu gravitate și cu aerul celui care tocmai a salvat lumea, că aceasta este singura cale spre prosperitate, astfel încât comparația devine, pe măsură ce o împing mai departe, tot mai nedreaptă, mai întâi pentru Breban și pentru Castor Ionescu, Medoia și Miloia, apoi, în cele din urmă, chiar pentru omul preistoric.

Australopithecus avea scuza că abia ieșise din peșteră, iar neanderthalianul avea scuza foamei, în vreme ce noi, după patru milioane de ani, am avea toate motivele să fi învățat că puterea nu înseamnă numai să mergi drept înainte, cu privirea fixă și fără să răspunzi nimănui, ci și să te întorci, măcar din când în când, spre oamenii în numele cărora pretinzi că mergi.

E trist, dar cu Bolojan, cel care a călcat cu talpa pe gâtul poporului vedem clar că peștera a rămas.

Doar că acum îi spunem putere.