"Cele mai profunde distanţe nu sunt niciodată cele geografice", spunea John Fowles. Noul lungmetraj de Sinişa Dragin, "Dacă bobul nu moare", demonstrează că aşa stau lucrurile.

Noul film de Sinişa Dragin, "Dacă bobul nu moare", a avut premiera românească ieri, la Bucureşti, cu casa închisă, o premieră în adevăratul sens al cuvântului pentru un film de autor autohton.

Pentru cei obişnuiţi cu minimalismul românesc, ca şi pentru cei deja familiarizaţi cu tema traficului de persoane (vezi "Loverboy", de Cătălin Mitulescu), care apare şi în "Dacă bobul nu moare", acest lungmetraj poate şoca.

Acceleraţie pe centimetru pătrat de peliculă

Motivele sunt multiple. Secvenţa de deschidere e extrem de picturală, iar accentul pus pe compoziţia cadrelor rămâne, de-a lungul filmului, unul atât de apăsat, încât imaginile "te arestează".

Paleta cromatică (ternă, de-a dreptul saturată, la nivel urban şi de interior, explozivă la nivel de peisaj, căci Dragin se numără printre puţinii cineaşti români care pot face din peisaj personaj, nu cutie de rezonanţă) deţine un aport consistent. Imaginile au o aromă de Kusturica, inevitabil - din punct de vedere narativ, ca şi la el, ai puţine date "din start" despre personaje, dar ele sunt construite pe parcursul evoluţiei evenimentelor -, dar patina de melodramă e absentă.

Un al doilea motiv este cantitatea de evenimente pe centimetru pătrat de peliculă, relativ greu de gestionat dacă termenul de comparaţie e minimalismul românesc. Începutul domol nu te lasă să întrevezi ritmul acţiunii. Care, la rândul lui, cuplat cu calitatea imaginilor, desfide clasificarea. Per se, ritmul de acţiune se aliniază la cel al serialelor americane, mult mai pe repede înainte decât acela al lungmetrajelor hollywoodiene. Anumite incidente din scenariu par forţate, iar unul singur e gratuit, dar cele dintâi îşi găsesc până la urmă locul în economia textuală a filmului.

În ceea ce priveşte scenografia, lungmetrajul lui Sinişa Dragin e fără cusur.

Geografie tragică

"Dacă bobul nu moare" este de-a dreptul baroc, extrem de dens (poate cel mai ambiţios proiect post-ceauşist în acest sens) şi un amalgam de genuri greu de decantat; formula de "road movie" pare prea îngustă.

Lungmetrajul conţine trei fire narative: două sunt poveştile a doi taţi - unul, sârb, îşi caută fiul mort în România, altul, român (Dan Condurache), îşi caută fiica (Ioana Barbu), dispărută în Kosovo -, iar cel de-al treilea constă în povestea unei biserici fantomă, al cărei destin începe în 1778.

Paradoxul acestui film - multicultural prin excelenţă - este că, deşi cea mai simplă clasificare este de "road movie", singura destinaţie care asigură redempţiunea personajelor nu are nici timp, nici loc. Sârbii şi românii sunt atât de aproape, dar singurul loc comun este suferinţa şi, mai mult, persistenţa istorică a unui abuz fără depistarea vreunui vinovat.

"Dacă bobul nu moare" deţine o performanţă remarcabilă: aceea de a face să rimeze o tragedie istorică cu unele personale (realizăm că viaţa noastră merită trăită atunci când este prea târziu) într-un mod extrem de firesc. Nu e un lungmetraj care să dispară repede din mintea spectatorului, dimpotrivă, după proiecţie mai rămân multe de distilat.

<iframe width="633" height="315" src="http://www.youtube.com/embed/Q9c_07cWMfU" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>

"Dacă bobul nu moare" a primit premiul "Hubert Bals Fund" la Festivalul de Film de la Rotterdam (2011) şi în 2010 a fost prezent la Festivalul de Film de la Tokyo şi la Festivalul de Film de la Cairo. 1778 este anul în care începe unul dintre firele narative ale filmului "Dacă bobul nu moare", despre destinul unei biserici-fantomă