Cosmic, s-ar zice că stă bine (ştie unde-i cerul!). Osmic însă stă rău. La miros, adică. Pute de te trăsneşte, iar dârele pe care le lasă în urmă-i să plutească în văzduh derutează toate vieţuitoarele pădurii. „E rahat!” – strigă vulpea. „’zi dă treabă, cumătră, e secărică!” – se bagă ursul care ştie că încă din illo tempore  e păcălit întruna de cumătra vulpe. „Ba, s-avem pardon, e trăscău! Eu ştiu, că-l simt mereu când trec pe lângă stână!” – se introduce şi lupul în conversaţie, ca să-i mai treacă timpul până la anunţata vizită a Scufiţei Roşii. „Aşşş! E samahoancă, puilor, nu simţiţi izul de pufoaică?” – emite iepuraşul sentinţa, în timp ce, din precauţie, i se zbate o ureche. „Taci, băăă!” – rage odată, de 1.000 de waţi, Leul, proaspăt sosit dintr-un turneu familial prin savană, unde fusese să-şi vadă nevestele şi pruncii. Toţi o iau la sănătoasa. Şi dispar.

Atunci, exact atunci, în momentul acela de graţie – care-i va schimba destinul, dar să nu anticipăm! – răsare venind împleticit, dinspre luminiş, acolo unde se află cârciuma „Ce te legeni”, dihorul. Fluieră uşor o arie dintr-o operă eminamente etilică. Se opreşte lângă un tufiş, ridică un picior, ca să-l ude doar pe unul, şi se deşartă. Estimp, râgâie sănătos. Damful face să se ofilească pe loc două ferigi, un stânjenel, o tufă de măceş şi un rododendron uitat din cretacic. Leul s-a aşezat tacticos pe coadă şi îl priveşte uluit chiar de lângă tufişul cu pricina. După ce şi-a încheiat, cu chiu-cu vai, fermoarul, dihorul ridică privirea. Îi scapă un ţipăt scurt de uimire, la vederea monumentului leonic. „Vă credeam plecat la savană, Măria-Ta!” – bâiguie, adunându-şi cu greu lucidităţile. Leul mătură din coadă locul.

Smocul de blană din vârf i se îmbâcseşte numaidecât de ţărână şi de urina pestilentă a dihorului. Întoarce capul, constată deranjamentul şi urlă către acesta, cu potenţiometrul turat la 200 de decibeli. Pădurea încremeneşte, frunzele îngălbenesc pe loc, nimeni şi nimic nu mai mişcă, nicio adiere măcar nu se mai simte. E ca-n vremea păcii dintâi. „De ce te pişi, mă, pe unde-ţi vine?!”. Dihorul s-a trezit brusc şi simte cum un val de „scârboare” i se scurge pe sub coadă. „Ia vino-aici şi şterge!”. Dintr-o săritură, e la locul faptei şi începe să deretice pe la terminaţia namilei. Mai întâi, smocul de blană. Suflă, scutură părul, adună ţepii, strânge gunoaiele. Apoi, dacă tot s-a apucat de treabă, trece mai departe şi şterge cu grijă praful de pe toată coada. „Aşa… şi-acolo!

Şi mai sus…Şi-acum dedesubt. Aaaa-şaa, drăguţule…Şi acum, suflă!”…

Odată terminată fiindu-i igienizarea, cu partea ei cea mai plăcută, linguşeala, Leul simţi cum se schimbă. Un val de căldură umană îl podidi. O lacrimă se scurse singuratică din ochiul drept. Răcise. Era de la vântul acela blestemat al savanei. Astfel că, dintr-odată, deveni mai cald, mai înţelegător, mai aproape de poporul pe care-l ocârmuia, care, fără îndoială că are şi el problemele lui, suferinţele lui, neajunsurile lui, opţiunile lui, păcatele lui… „Auzi, ştii ce m-am gândit – şopti el de doar 10 de decibeli, aplecându-se spre dihor – te văd băiat frumuşel, descurcăreţ, săritor, aşa că, te-aş cam pune să-mi ţii locul. Cât sunt eu plecat. Că, vezi, eu mă mai duc să-mi văd familia, mai la o inspecţie, mai la un congres, mai la o gazelă… În fine. Iar, cât sunt eu plecat, tu stai şi guvernezi. Mare jmecherie!… Numai să ai grijă să nu pui botul la slănină, că te-am ars! Şomoiog te fac!”

De emoţie şi sperietură, nu reuşi să spună decât: „Absolut, Măria-Ta!”. Apoi, făcu doar o plecăciune şi o tuli. Dar, nu spre vizuină, ci înapoi, spre luminiş…

Fu găsit a doua zi, căzut pe spate, în faţa intrării cârciumii „Ce te legeni”. Fără suflare. Alături, sticla de votcă „Absolut” era goală-goluţă.