Regelui Carol al II-lea, căruia îi plăceau încă din tinereţe localurile, inclusiv barurile de noapte, femeile uşoare şi care şi-a părăsit soţia legitimă pentru o metresă, i-a urmat un dictator aproape ascet: Ion Antonescu. Lui Gheorghiu-Dej îi plăcea însă să petreacă. În 1956, când vizitează România, dictatorul albanez Enver Hodja, aşa cum scrie în memorii, rămâne oripilat de ceea ce vede la Bucureşti. În loc de sobrietatea proletară la care se aştepta, constată că „tovarăşii români” din vârful nomenclaturii umblă în automobile americane, poartă costume de stofă englezească impecabil croite şi benchetuiesc temeinic.

Gheorghiu-Dej descindea uneori, împreună cu câţiva apropiaţi, la restaurantul „Pescăruş” de pe malul Lacului Herăstrău sau la „Parcul Privighetorilor” din Pădurea Băneasa, zis şi „Casa Albă” pentru culoarea sa radioasă dată de spuma varului. Om care gusta atmosfera de local, Dej nu punea să fie daţi afară ceilalţi muşterii. Ca şi Carol al II-lea – el însă era divorţat –, Dej avea o amantă care îl stilase, îl învăţase să se îmbrace, poate îi mai pusese şi câte o carte în mână… I-a urmat un dictator setos de puterea absolută, despre care istoricii nu pot spune că, în timpul ocârmuirii sale, a intrat într-un restaurant. Legat de caracterul său, memorabilă rămâne caracterizarea lui Alexandru Bârlădeanu: „Nicolae Ceauşescu era uscat ca o iască… Mai avea o caracteristică ciudată: nu putea suferi oamenii fericiţi. Îi făcea rău starea de fericire a altuia. Dacă voiai să-l indispui cu ceva, nu trebuia decât să-i povesteşti cât de bine te-ai simţit la o masă”. Oamenii apropiaţi lui Dej, care trăiseră ca şi el, până la vârsta de 40-45 de ani, într-o Românie normală, aveau gusturi şi obiceiuri similare.

România n-a cunoscut situaţia Uniunii Sovietice, unde mersul la restaurant era o sărbătoare, iar oamenii stăteau răbdători la coadă în stradă aşteptând eliberarea unei mese în puţinele localuri care închideau devreme. Se spune că Dej ar fi sugerat amplasarea câte unei bodegi în jurul fabricilor şi întreprinderilor industriale, astfel încât muncitorii să poată lua o şliboviţă sau o secărică înainte de intrarea în schimb. Au circulat legende, de la sprijinul pe care un cârciumar l-ar fi acordat fiicelor lui Gheorghiu-Dej pe când se afla în închisoare până la aceea cu scoaterea din puşcărie a faimosului restaurator Papacostea şi reaşezarea sa în fruntea personalului de la „Capşa”.

Acest local a rămas emblematic pentru Bucureşti chiar şi în anii de sărăcie lucie, 1950-’51, când nu putea oferi uneori clienţilor decât cartofi prăjiţi. La sfârşitul anilor ’50, situaţia se schimbase însă radical. Marile oraşe îşi aveau restaurantele lor emblematice care continuau tradiţia interbelică: „Coroana” la Cluj, „Lloyd” la Timişoara, „Minerva”, cu celebra-i Sală Maură, la Craiova. Aici a avut loc, pe 16 mai 1968, dineul dat în onoarea generalului De Gaulle cu prilejul vizitei sale la Craiova. La Iaşi era „Bolta Rece”, frecventată îndeosebi de intelectuali şi scriitori, iar „Berbec” era restaurantul-marcă al Ploieştilor…

Scara localurilor începea cu bufetele, bodegile şi restaurantele de la periferie şi din vechile mahalale. Pentru Rahova dintre Sebastian şi piaţa omonimă, o referinţă era „Strugurel”. În aceeaşi zonă existau multe bodegi – particulare până în 1959. În Ferentari se construiseră câteva blocuri în anii ’46-’47, se deschisese un restaurant pe care locuitorii din preajmă îl ignorau, preferându-i bodegile cu tradiţie şi băuturile poreclite „Verde” (rachiu de izmă), „Adio, mamă!”, „Te-am zărit printre morminte”…

Existau şi bodegi elevate, frecventate de clienţi pe măsură, precum „Intim” sau „Caviar”, una dintre acestea aşezată la parterul unui bloc interbelic din spatele Bisericii Albe, peste drum de actualul sediu al UNITER. Avea mese joase şi taburete tapiţate. În afară de bere, vin înfundat şi băuturi la pahar, se serveau sandviciuri, gustări proaspete; ficăţei la tavă, bulete şi crochete de caşcaval pane, ciuperci à la grecque, cârnăciori şi mezeluri… O bodegă aparte a fost vreme îndelungată un strâmt local de pe strada Povernei, cu pereţii acoperiţi de desene dăruite de graficieni şi pictori, dintre care unele semnate de Piliuţă, Pucă sau Chirnoagă… O frecventau redactorii Editurii de Stat pentru Literatură şi Artă şi colaboratorii lor. Costică Jerca, responsabilul, nu ezita să le dea pe datorie clienţilor săi fideli băuturi şi sandviciuri din nenumăratele şi variatele sorturi pe care le pregătea. „Diham” era o altă bodegă unde veneau artişti, ca şi micul restaurant „Tismana”. De la începutul anilor ’60 datează expresia Crai vechi de bodegă nouă, aparţinând dramaturgului Mihail Sorbul. Actori ca George Storin, Alexandru Giugaru, George Vraca sau Ion Manu îşi făceau tabietul în acest gen de localuri.

În 1970 s-a restaurat vechiul Centru Istoric al Bucureştiului. La limita zidurilor Curţii-Vechi s-a deschis Crama Domnească, într-o clădire de epocă cu sacnasiu cu geamlâc refăcută din temelii, având o grădină cu vedere spre Biserica Buna Vestire. La câteva zeci de metri, Hanul lui Manuc, restaurat, acoperit cu şiţă pusă de meşteri din Maramureş, redevenea hotel. Între pereţii săi funcţionau câteva restaurante. Mai jos, peste Dâmboviţa acoperită, în apropierea Operetei, se deschisese restaurantul „Bucur”, într-o impunătoare casă boierească cu parter înalt şi pridvor. Avea saloane în stil brâncovenesc şi maur, iar la demisol, în câteva săli, domnea liniştea restaurantelor de calitate, meniul de aici conţinând până şi supă de broască ţestoasă.

Pe malurile Herăstrăului funcţionau trei restaurante interbelice. La unul dintre acestea, „Parc”, specialitatea culinară era muşchiul de porc împănat cu slănină, tras prin pesmet. Se mai puteau mânca acolo cegă rasol şi păstrugă la grătar, şalăul pregătindu-se atât cu capere, meuniere, cât şi bonne femme. Dincolo de stăvilarul Herăstrăului, peste drumul pavat cu piatră cubică ce se răsucea într-o curbă, era restaurantul „Bordei”, iar în sus, pe Şoseaua Nordului, lângă capătul troileibuzului 83, subzistau de pe vremea Hipodromului două bodegi unde lăutarii cântau cântece de ocnă.

Dincolo de Aeroportul Băneasa, într-un luminiş, se găsea restaurantul „Parcul Privighetorilor”, zis şi „Casa Albă”, clădire ce evoca o casă ţărănească din Muscel sau din Prahova, aşezată pe pivniţă, unde funcţiona crama cu mese ovale şi joase. Bufetierii de aici ornau platourile de hors d’oeuvres cu icre de Manciuria, sardele Robert, felii de caşcaval Dobrogea cu reflexe verzui, brânză albă de Brăila, muşchi ţigănesc, batog de morun, ghiudem, salam de Sibiu, măsline verzi şi negre, iar bucătarii pregăteau escalopul atât alla Zingara, cât şi alla Val d’Aosta, turnedoul fiind pregătit după reţeta lui Rossini.

Întrucât restaurantele închideau după miezul nopţii, se mai păstra obiceiul, la cumpăna deceniilor şase şi şapte, ca după un spectacol de teatru, de revistă sau după un film (ultima proiecţie începea la ora 21), unii spectatori, soţ şi soţie, să meargă să cineze la un restaurant; nu neapărat unul de lux. Existau localuri medii, precum „Izvorul Rece”, care perpetua unul interbelic dotat cu o mică grădină, din fosta piaţă Pache Protopopescu, unde statuia primarului bucureştean fusese înlocuită cu o fântână arteziană; „Rustica”, cu o grădină între câţiva arbori planturoşi şi răzleţi, aşezat pe locul de pe panglica de asfalt care duce azi din strada Batiştei spre Teatrul Naţional, unde cânta, la începutul anilor ’60, Gigi Marga. Era un restaurant din aceeaşi categorie ca şi „Trocadero”, de peste drum de Universitate, cu o mică grădină bine îngrijită, ascunsă între blocuri…

Un imobil de şapte etaje a curmat, la sfârşitul anilor ’50, existenţa bodegii „Cireşica”, de pe Bulevardul Elisabeta, peste drum de Liceul „Gheorghe Lazăr”. După doi ani, pe acelaşi bulevard, rebotezat 6 Martie, la parterul unui bloc abia terminat, lipit de un impozant bloc „cubist”, se inaugura restaurantul „Cişmigiu”, cu un ring de dans circular, înalt, modern. Însă mesele noului local în care se dansa cha-cha erau aliniate ca într-o cantină. Trăsătura aceasta se va regăsi, amplificată, la alte două noi restaurante: „Mioriţa”, din apropierea Casei Scânteii, şi „Perla”, de la parterul unui bloc din intersecţia Căii Dorobanţilor cu Şoseaua Ştefan cel Mare, cu un mic bar la intrare. Erau restaurante vaste şi reci, monotone, lipsite de orice intimitate, deservite de chelneri apatici, menite să rămână aproape goale…

Bodegă de cartier sau restaurant cu meniuri bilingve şi chelneri îmbrăcaţi în smoking ori frac, în România comunizată, localul de consumaţie a fost spaţiul public cel mai depolitizat. Acolo nu încăpeau lozinci ori simboluri oficiale şi numai un nebun i s-ar fi adresat ospătarului cu „tovarăşe”, în loc de „domnule” ori „maestre”.

Te-ar putea interesa și: