Diaspora alege președintele. Adevărat sau fals?

Diaspora alege președintele. Adevărat sau fals?Sursa foto: Arhiva EVZ

Închei astăzi seria de articole dedicate diasporei, rolului ei în alegerile din România ultimelor trei decenii și mutațiilor survenite în contextul evoluțiilor politice la nivel european și nu numai. Desigur, nu sunt eu depozitarul adevărului absolut în materie, dar cu experiența acumulată de-a lungul unei cariere diplomatice de câteva zeci de ani, aș putea formula unele puncte de vedere, fără a le investi cu statutul unei judecăţi de valoare.

Nu voi analiza şansele în diaspora ale celor doi candidaţi din turul al doilea - procentajele se cunosc deja, cu aproximație - ci mă voi opri asupra unora dintre cauzele acestei stări de lucruri care, în termeni generici, se traduce prin ,,votul anti-sistem’’.

Cauze ale votului anti-sistem în diaspora

Cum scriam în textul precedent, la fiecare rundă electorală, românii din diaspora devin brusc subiect de interes național. Se vorbește despre ei ca despre o forță decisivă, capabilă să încline balanța votului. Se creează impresia că „diaspora alege președintele”. Adevărat sau fals? Răspunsul este complex, dar dincolo de voturi, un alt adevăr iese la iveală. Românii din străinătate nu mai sunt împotriva unor forțe politice bine definite - care, să zicem, erau la putere când au plecat din țară - ci votează contra unui sistem reprezentat în țările de adopție de prelungirea statului în exterior, adică a sistemului: ambasadele și consulatele. Nu neapărat luate ca instituţii, ci din cauza calității unei părţi a personalului care le populează.

Votul românilor din diaspora depășește dimensiunea unui gest democratic, fiind adesea un strigăt de frustrare. Românii nu votează ,,pentru’’, ci ,,împotrivă’’. Împotriva birocrației, a indiferenței, a disprețului administrativ. Românii din afara granițelor nu se simt reprezentați de ambasadele și consulatele care ar trebui să fie punți între ei și țară. Dimpotrivă, în multe cazuri, aceste instituții devin obstacole. Contactul cu ele este, de cele mai multe ori, o experiență rece, rigidă, lipsită de empatie. Este drept, trebuie să facem o distincție clară între ambasade și consulate, mai ales în statele cu mulți români unde au fost înființate consulate generale.

Ambasadele au funcțiile lor - reprezentare în fața statului acreditar, promovarea intereselor României, informarea instituțiilor din țară - definite în baza convențiilor internaționale. Consulatele și consulatele generale din teritoriu - în ultimii ani, secțiile consulare ale unor ambasade au devenit consulate generale autonome - ar trebui să se ocupe de comunitate.

Formele sunt frumoase, fondul preocupă …

Rostul instituțiilor pomenite mai sus ar trebui să fie clar: să reprezinte interesele cetățenilor români în afara granițelor, să fie liantul dintre stat și cetățenii săi, indiferent de distanță. Asta înseamnă sprijin real, informație accesibilă, servicii consulare rapide și eficiente, consultare permanentă cu liderii comunităților, promovarea culturii și valorilor românești și facilitarea legăturii economice între diaspora și țară. În realitate, însă, aceste misiuni par mai preocupate de propria imagine decât de nevoile reale ale comunităților. De fapt, este vorba de imaginea unor persoane …

Șefii lor și o parte semnificativă din personalul diplomatic - pe dimensiunea consulară, mai ales - nu provin din rândul diplomaților de carieră ai MAE, ci din alte instituții publice, aduși „cu sprijin” politic sau administrativ, pe ușa din dos a diplomației. Adică, cu pile, ca să fim drepți. Competențele lipsesc, motivația profesională este slabă, iar empatia față de cetățean - inexistentă. Limbile străine, himere. Comunitățile simt asta și reacționează ca atare: evită contactul, se descurcă pe cont propriu sau își exprimă dezgustul în ziua votului.

Exemple mai vechi și mai noi. Ca și ciocoii lui Nicolae Filimon

Nu demult, moderator al unui eveniment organizat la o mare ambasadă din Occident de Ziua Culturii Naționale a fost un domn din diaspora - scriitor, e drept - dar cu ceva ani de pușcărie în țară, pentru fapte mai puţin demne de respect. Om cu cazier, ce mai… Ambasadoarea l-a ales, iar românii…au apreciat alegerea. Se mai întâmplase odată, la aceeaşi misiune. Un interlop a apărut la întâlnirea premierului de atunci cu diaspora. Fotografii, reportaje, forfotă mare. Ambasadorului în funcție nu i-a fost prea bine. Cel de acum a depășit momentul. Este doar ,,expert’’ în operele unor mari scriitori şi artişti, începând cu Machiavelli, Cervantes, Dante Alighieri şi până la … Leo de la Strehaia.  Prietenii ştiu cum e … de fapt. Ultimul contează.

Serbările de 1 Decembrie, „zilele culturale” sau „dialogurile cu diaspora” sunt de multe ori organizate doar pentru a umple un calendar și a produce „livrabil” - poze, postări, comunicate. Ambasada de mai sus este campioană. Publicul e redus, de multe ori același, iar scopul nu e apropierea de comunitate, ci justificarea existenței instituției și a numărului de posturi. Funcționarii din aceste misiuni rareori înțeleg sensul unei comunități: ei văd publicul drept o masă pasivă, nu un partener. Uneori, cu sprijinul șefului, rămân ani la rând în același post din străinătate, mult peste durata unei misiuni normale. La un consulat din nord, de exemplu, este un consul care se vântură prin peninsulă de aproape 10 ani. Cu protecţie de la coana Joiţica bineînțeles, dar fără să fi trecut vreodată examenul de intrare în MAE. Nici măcar la limba ţării, pe care o cunosc bine peste un milion de români.

Un mod de lucru păgubos …pentru România

Activitatea externă - în cazuri ca cel de mai sus - pare adesea un teatru birocratic: proceduri care se repetă mecanic, evenimente fără fond, rapoarte doar pentru bifat. Mijloacele - evenimentele, întâlnirile, postările online - devin obiective în sine. Se fac pentru a se face. Iar obiectivele reale - apropierea de comunitate, sprijinul concret, cooperarea culturală și economică - lipsesc aproape complet.

Când se organizează, evenimentele sunt gândite mai degrabă ca material pentru superiori și pentru paginile de Facebook ale instituţiilor în discuţie. Conținutul e regizat, selectiv, cu accente festiviste și laudative. Nu se promovează dialogul real, nu se ascultă vocea comunității, ci se construiește un narativ auto-admirativ. Publicul plătitor - adică cetățeanul român - rămâne, de fapt, pe dinafară.

Se construiesc, în timp, reţele de persoane „loiale”, favorizate la evenimente, încurajate să tacă și să nu deranjeze. Această „masă de manevră” este invitată constant la evenimente, folosită pentru imagine și nu rar, implicată în organizarea secțiilor de votare. Se recreează astfel o atmosferă de tip „club închis”, unde criticul devine indezirabil, iar adevăratul dialog este înlocuit cu aplauze regizate.

Simpatizanții instituției, membri ai acestui cerc select, se bucură de beneficii informale: prioritate la programări, acces rapid la evenimente, vizibilitate mediatică. Pentru restul, contactul cu consulatul este un labirint birocratic. Această stratificare, amintind de „magazinele speciale pentru activiştii de partid” din comunism, distruge încrederea în echitate și egalitate în drepturi.

Concluzii

Diaspora alege președintele” este, în esență, un slogan înșelător. Votul masiv din străinătate nu reflectă încrederea în stat, ci mai degrabă revolta față de el. Românii plecați votează nu pentru că sunt sprijiniți, ci pentru că sunt ignorați. Este un gest de apartenență, dar și de protest.

În spatele acestui vot se ascunde o ruptură adâncă între cetățean și stat - o ruptură între nevoile reale ale românilor din diaspora și oferta birocratică a instituțiilor menite să-i sprijine. Instituțiile românești din străinătate sunt, din păcate, expresia acestei rupturi. Mai mult decât poduri, ele au devenit ziduri. Mai mult decât reprezentanți, au devenit obstacole.

Până când aceste instituții nu vor fi reformate fundamental, profesionalizate și reumanizate, diaspora nu va fi cu adevărat parte din România. Va rămâne o masă de vot, nu o parte integrată a națiunii. Și poate, la următoarele alegeri, întrebarea reală nu va fi „cine alege președintele”, ci „cine își mai recunoaște statul în acești reprezentanți”.