Gunther fusese recrutat în Regimentul 313, cunoscut ca Regimentul din Baltimore, cu doar câteva săptămâni mai devreme, ca sergent de intendenţă însărcinat cu îmbrăcămintea soldaţilor.

Acum, privind lung la căldirile dărăpănate şi copacii distruşi, fu copleşit de o profundă tristeţe. Nu dorea cu niciun chip să lupte într-un război dus la mii de kilometri de ţara lui de baştină, într-o lume complet străină de aceea în care lucrase ca simplu contabil al Băncii Baltimore. Apăsat de dorul de casă şi deprimat, Gunther îi scria unui prieten, să se plângă de „împrejurările nefericite” în care se găsea şi să-l sfătuiască să evite cum o şti recrutarea.

Pârât superiorilor

Din nefericire pentru el – menționează Giles Milton în volumul istoric Când Hitler a luat cocaină și Lenin și-a pierdut creierul. Din culisele istoriei (Corint, 2018) -, scrisoarea a mai avut un cititor. Cenzorul armatei s-a îngrozit de atari sentimente defetiste şi l-a raportat pe Gunther superiorilor.

Nu încăpea îndoială că va fi pedepsit pentru lipsa lui de patriotism, însă pedeapsa respectivă avea să îl traumatizeze profund – a fost retrogradat de la sergent la soldat, spre ruşinea lui şi a întregii familii.

„Şi-a făcut mult sânge rău pentru retrogradarea asta şi a ajuns obsedat să se răscumpere în ochii ofiţerilor şi ai celorlalţi soldaţi,” scria James M. Cain, reporter de război la Baltimore Sun. „Era îngrijorat de gândul că ar putea fi văzut drept simpatizant al germanilor. Regimentul a intrat în luptă la câteva zile după retrogradarea lui şi încă de la început, [Gunther] a demonstrat o foarte ciudată dorinţă de a se expune la tot soiul de pericole (Henry Nicholas John Gunther s-a născut la 6 iunie 1895, din părinţi americani de prima generaţie, bunicii lui Henry fiind imigranţi germani, şi a crescut într-o comunitate cu o puternică prezenţă germană)”.

Întrebarea de căpătâi în mintea lui Gunther era cum să-şi „răscumpere” aşa-zisa lipsă de patriotism. Războiul se apropia cu paşi repezi de final şi circulau deja zvonuri că armata germană era pe punctul de a capitula. În zorii zilei de 11 noiembrie 1918, Gunther a ştiut că trebuie să facă ceva, şi asta cât mai repede – mai notează Giles Milton în volumul amintit anterior.

Armistițiul, semnat într-un vagon de tren

La fel ca restul tovarăşilor săi de arme, în dimineaţa aceea friguroasă Gunther nu ştia nimic despre armistiţiul semnat la ora 05:20, într-un vagon de tren, undeva la nord de Paris. Odată încheiat Primul Război Mondial, înalţilor oficiali britanici, francezi şi germani care semnaseră documentul nu le mai rămânea decât să-şi înştiinţeze trupele de pe front.

Lucrul nu era tocmai uşor, căci multe batalioane utilizau mijloace de comunicare vechi şi inadecvate, iar altele, şi mai numeroase, erau total rupte de centrele lor de comandă. Va mai dura până vor afla toţi, şi-au dat seama generalii, astfel că au decretat că tratatul de pace nu va intra în vigoare înainte de ora 11:00.

Henry Gunther şi amicii lui au aflat la 10:30. Cea mai înţeleaptă cale de urmat ar fi fost să stea cuminţi încă o jumătate de oră, până ce se instaura oficial pacea. În loc de asta, însă, ei şi-au continuat marşul către Chaumont-devant-Damvillers, un sat în apropiere de Metz, în mărginimea căruia au ajuns cu puţin înainte de 11:00 – continuă relatarea scriitorului britanic.

Două cuiburi de mitralieră și un atac sinucigaș

Drumul de ţară era însă blocat de două cuiburi de mitralieră inamice. Cu toate că aveau ordin să deschidă focul, germanii au tras în aer, ca să nu mai facă victime. Camarazii lui Gunther au fost mişcaţi de decizia adversarilor, care era limpede că ştiau de armistiţiu. Dar Gunther vedea altfel lucrurile.

Realizând că mai avea doar câteva minute la dispoziţie pentru un act de eroism, s-a arătat consternat de faptul că duşmanul trăsese. Şi, împotriva ordinelor primite de la sergentul Ernest Powell (care îi era şi bun prieten), s-a lansat într-un atac spectaculos, prin ceaţa deasă, în direcţia mitralierelor germane. Potrivit reporterului James M. Cain, „era aminat de dorinţa fierbinte de a arăta, chiar şi în ultima clipă, că era curajos şi american sută-n sută.”

Germanii s-au îngrozit văzându-şi poziţiile atacate de un inamic solitar. „I-au făcut semne cu mâinile şi i-au strigat, în engleza lor stâlcită, că războiul se terminase şi să se întoarcă. El nu le-a dat nicio atenţie, continuând să tragă, din mers, un foc sau două.”

Când s-au convins că americanul era hotărât să îşi continue atacul de unul singur, germanii n-au mai avut de ales şi au îndreptat mitraliera spre el. Gunther a murit în acţiune, la ora 10:59, şi este recunoscut oficial drept ultimul combatant ucis în Primul Război Mondial. „Aproape imediat după ce a căzut, tirul de mitralieră a încetat şi s-a lăsat o linişte înfiorătoare,” se scrie în dosarul lui militar.

În cele din urmă, armata l-a reînaintat la gradul de sergent şi l-a decorat postmortem pentru curaj în luptă. Henry Gunther a încheiat războiul ca ultima lui victimă, dar şi ca cel din urmă erou.

Te-ar putea interesa și: