Sursa: EVZ În perioada 14 septembrie 1940 - 24 ianuarie 1941, România a fost condusă de Guvernul General Ion Antonescu II, iar țara a fost declarată în prima zi a acestei guvernări „stat național-legionar”. Unul dintre cei doi vice-președinți ai Consiliului de Miniștri condus de Antonescu a devenit Horia Sima, comandantul Mișcării Legionare. Atent să nu dea țara pe mână legionară, generalul Ion Antonescu a permis Legiunii acces limitat la pârghiile reale de putere în stat. Nemulțumită de poziția parțială, conducerea Mișcării a decis luarea puterii printr-o tentativă de lovitură de stat, cunoscută în istorie sub numele de Rebeliunea Legionară.
Totul a început în 20 ianuarie, 1941, atunci când generalul Ion Antonescu a demis o serie de legionari din funcțiile deținute în zona de vârf a Internelor și Poliției, sub motivul lipsei de profesionalism a aparatului, care a permis asasinarea maiorul de aviație german Helmuth Döring de către un agent britanic, în fața Hotelului Ambasador, în plin centul Capitalei. Au urmat trei zile de coșmar, în care părea că generalul Ion Antonescu nu știe ce este de făcut. Părea consternat și fără replică la crimele, jafurile și actele teroriste ale legionarilor, la ocuparea de către aceștia a unor instituții, a Radioului și a unor redacții de ziare și tipografii. Când a considerat că paharul este plin, generalul Ion Antonescu a ordonat Armatei represiunea militară și, în 23 ianuarie Rebeliunea a fost curmată, iar trupele paramilitare ale Legiunii s-au predat.
În cele trei zile de teroare, întrebarea care plutea deasupra a tot ceea se petrecea era legată de capacitatea statului, a generalului Ion Antonescu, de a asigura protecția cetățenilor săi. Era cât se poate de simplă și de legitimă: Generalul nu vede, nu știe ce se întâmplă? Era o întrebare pe care oamenii și-o puneau îngroziți, iar aproape 1000 de români nu au mai aflat răspunsul, pentru că au pierit în cele trei zile de coșmar.
Subiectul este tratat cu mare acuratețe istorică în romanul Delirul, de Marin Preda. Personajul principal, jurnalistul Paul Ștefan își intitulează articolul de debut „Daca ar ști generalul!”, iar în text presupune că samavolniciile și crimele petrecute până la Rebeliune, în perioada guvernării Antonescu-Sima, nu au ajuns până la urechile șefului statului. În baza acestui articol, tânărul este angajat:
Ne puteți urmări și pe Google News
„M-am dus acasă și am pus pe hârtie ce am povestit până acum, în altă formă, bineînțeles… Am găsit un titlu pentru neliniștea mea: Daca ar ști generalul… L-am scris cu sentimentul că sunt inspirat și am început să relatez totul, călăuzit de această idee… Dacă ar ști într-adevăr generalul! Știa oare? Făcea ceva, să ne alunge neliniștea de viitorul sumbru care ne amenința? Peste trei zile am venit cu articolul pe care marele ziarist mi l-a dat înapoi, doar uitându-se la titlu, să-l bată la mașină secretariatul de redacție. Pe urmă l-a citit… Nu l-a citit, aș putea spune că l-a sorbit. Erau vreo zece pagini. Cât să fi trecut? Tot așa, un minut, trei minute… „Așa este, a răcnit el bătând cu palma peste hârtii și holbându-se la mine. Daca ar ști generalul! Știe sau nu știe? Asta e întrebarea. Dumneata presupui că nu știe… Rămâi la această presupunere… Dar articolul nu poate, bineînțeles, să apară, însă te angajez!”
„Voia generalul ca reprimarea foștilor lui prieteni să nu se facă înainte ca toată lumea să-și dea seama de importanța istorică a unui asemenea gest”, se întreabă retoric prozatorul, atunci când ajunge la episodul Rebeliunii, „voia cumva ca așteptarea lui să fie elocventă? Adică, priviți la ce fărădelegi se dedau legionarii! Sau își calcula doar, cu grijă, mișcările? Sunt gesturi care pierd pe toți partenerii în conflict. Se gândea el că ar putea să se prăbușească odată cu legionarii, al căror eșec în guvernare era și al său, ca unul care nu pregătise bine venirea lor la putere și ulterior nu-i mai putuse controla?”
Tânărul jurnalist se înșela, generalul știa, dar trebuia să-i lase pe legionari să se compromită iremediabil. În ochii românilor dar, mai ales, în cei ai lui Adolf Hitler. A făcut-o cinic, cu o dibăcie diabolică, fără să țină socoteala victimelor. A scăpat de cei care contribuiseră decisiv la venirea sa la putere dar, așa cum a spus, „a păstrat spiritul legionar”. Astfel, a devenit dictator absolut.
Găsiți vreo asemănare între ezitările generalului Ion Antonescu, în reprimarea Rebeliunii Legionare, de fapt o scenetă cu multe victime, menită să justifice eliminarea unui periculos adversar politic, și cele ale lui Vladimir Putin din sâmbăta în care părea paralizat de marșul Wagner către Moscova al mercenarilor lui Evgheni Prigojin?
Ca și generalul Ion Antonescu, după ce a mimat paralizia și consternarea, Vladimir Putin a scăpat de principalul braț înarmat și bine antrenat care, pus în solda uneia din grupările de putere aflate în preajma sa, i-ar fi putut curma poziția și chiar viața. Nimic nu-l împiedică însă ca, exact precum generalul Ion Antonescu, să păstreze spiritul Wagner, acela care face ca viața oricărei ființe umane aflate în calea oricărui calcul cinic, de putere, să nu fie decât un detaliu nesemnificativ, demn doar de a fi eliminat prin orice mijloace.
Editorialul VIDEO poate fi urmărit pe canalul de YouTube HAI ROMÂNIA! sau pe pagina de Facebook, evz.ro.
Recomandările noastre
