Sursa: Arhiva EVZ Mişcarea pop românească, sau cultura pop aşa cum este ea cunoscută de-a lungul şi de-a latul planetei, a fost parazitată în primele ei decenii de comunism şi de intruziunea acestuia în actul artistic, indiferent de natura lui. Aşa că muzica pop românească a ajuns să poarte sui-generis titulatura de muzică uşoară.
Un termen tembel, care intenţiona să despartă apele dintre muzica autohtonă şi cultura pop a Occidentului decadent. De aici şi termenul de şlagăr, împrumutat din nemţescul schlager, termen care defineşte un hit. O să scriu astăzi încercînd să trezec memoria cunoscătorilor, dar şi interesul neştiutorilor, despre cea pe care eu o consider a fi cea mai mare voce feminină românească alături de Maria Tănase.
A debutat la Radio România pe cînd avea doar 13 ani. Maturizarea artistică şi a vocii ei unice s-a produs pe parcursul a cîţiva ani, astfel încît la 19 ani era deja o voce consacrată, obţinînd premiul al II-lea la celebrul „Festival de Muzică Uşoară Mamaia”, în anul 1965.
Debutul în muzica de jazz are loc un an mai tîrziu la Student Club. Cunoscătorii prezenţi în sală au înţeles că pe scenă performează o adevărată comoară. Se dedică jazz-ului trecînd la nivelul următor, de la interpretă la cantautoare. În tot acest timp continuă să cînte muzică uşoară, să reinstrumenteze piese valoroase ale folclorului ducîndu-le în zona jazz-ului cu improvizaţii proprii.
Amprenta ei asupra scenei muzicale româneşti este din ce în ce mai puternică odată cu adaptarea pentru jazz a Rapsodiei Române, compoziţia marelui George Enescu. Vocea, capacitatea de a improviza şi talentul fără egal depăşesc graniţele bine păzite ale României comuniste. Aşa se face că în 1972, la celebra Carnegie Hall concertează alături de orchestra unui titan al genului, Duke Ellington. Urmează apoi concerte alături de Ella Fitzgerald, Quincy Jones, Dizzy Gillspie sau Paul Desmond, nume de legendă pe care astăzi le regăsim în The Rock’n Roll Hall of Fame.
În România cîntă alături de marii muzicieni ai genului: Richard Oschanitykz, Jhonny Răducanu şi János Kőrössy. Nicu Alifantis scrie un cîntec excepţional (Aproape linişte) special pentru vocea şi harul ei interpretativ. A scos 11 discuri la Electrecord, singura casă de producţie din timpul comunismului, avînd patru reeditări după aşa-zisa revoluţie, ultima în anul 2003.
Ultima apariţie pe o scenă românească a avut loc pe 11decembrie 2005, concert pe al cărui afiş era inserat simplu, Aura. Nici nu trebuia mai mult, fiindcă Aura Urziceanu a fost, este şi va rămîne unică în peisajul muzical românesc. Dacă s-ar fi născut în America ar fi fost fără îndoială în galeria marilor voci alături de Billi Halliday, Aretha Franklin, Nina Simone, Dione Warwick, Ella Fitzgerald sau Whitney Houston.
În România zilelor noastre Aura Urziceanu aproape că nu mai există. Fiindcă în niciun magazin de specialitate nu veţi găsi vreun material discografic pe care să apară numele ei. Fiindcă nu ştiu să existe staţie radio în afara Radio România – şi aici, rarissim – care să difuzeze muzica acestei voci unice şi inegalabile.
În România zilelor noastre nu există o copie a Aurei Urziceanu. Nici măcar una de proastă calitate. Ajunsă la 76, de ani trăieşte într-un nedrept anonimat în Statele Unite fiindcă uitarea, ingratitudinea şi nedreptatea par a fi parte intrinsecă a ADN-ului nostru.
Recomandările noastre
