Referendumul este democraţia pură şi simplă. Enervante pentru spiritul complex (sau doar confuz?) al europeanului actual sînt anume puritatea şi simplitatea sa.
Adică, ni se tot spune că democraţia este complicată, că este suma enormă a unor echilibre şi proporţii ce trebuie păstrate cu grija unui rafinat alchimist care posedă o atenţie infinit distributivă, o încrengătură de instituţii şi proceduri menite să nu ostilizeze interese şi opţiuni divergente şi, de-odată, aflăm că democraţia este dezarmant de simplă: pui o întrebare în termenii cei mai lapidari, chemi poporul să voteze „da” ori „ba”, ai făcut socotelile din urne şi gata, s-a decis. Aşa cum aurul de maximă puritate este prea moale ca să poţi face ceva cu el, fiind nevoie să fie aliat cu argint ori cupru ca să poată fi modelat în bijuterii sau altele, şi referendumul are nevoie de unele „aliaje” ca să poată rămîne ceea ce trebuie să fie, adică piatra unghiulară a oricărei democraţii. Referendumul, o spune teoria, se deosebeşte fundamental de alegerile periodice prin aceea că răspunde unei întrebări şi nu indică o preferinţă partinică, dar mai ales pentru că impune un răspuns care rămîne valabil pe termen lung. Aşadar, să organizezi un referendum imediat după altul pînă iese răspunsul dorit de organizatori este o mîrşăvie. După cum să fentezi un refendum în modul în care o face de cîte ori are ocazia Uniunea Europeană este, iarăşi, o trişerie nedemnă pentru unii care se dau campionii democraţiei.
După Brexit, s-a repus în discuţie, cu o oarecare pasiune chiar, dacă o chestiune precum apartenenţa ţării la Uniunea Europeană e bine să fie plebiscitată, din moment ce mecanismele acestei apartenenţe sînt foarte complicate şi au multiple consecinţe, iar poporul, se ştie, nu se pricepe la cele complicate şi nici nu e în stare să anticipeze consecinţele propriilor decizii. Cu alte cuvinte, chestiuni de complexitatea şi importanţa apartenenţei la UE depăşesc priceperea poporului. Atunci, să-l ducem încetişor pe drumul integrării europene fără să-i punem prea multe întrebări. O spun imediat: accept o asemenea abordare. Şi eu cred că poporul, în general, este manipulabil, nepriceput şi, mai ales, instabil. Dacă azi am organiza iarăşi referendumul pentru Brexit, sînt ferm convins că rezultatul ar fi cu totul opus. O ştim încă din comediile geniale ale lui Aristofan: poporul este năuc cînd e lăsat de capul lui şi cel mai bine îi este cînd este condus sau organizat de o elită care, totuşi, îl respectă sau chiar îl iubeşte de-a dreptul. Însă, dacă admitem că e aşa, să ieşim din ipocrizie! Să nu mai spunem peste tot că UE este fondată pe principii profund democratice. Să admitem că practicăm o democraţie cu limite. Ştiu, sună scandalos - vai, nu se poate aşa ceva! Dar, aşa este. Ficţiunea cetăţeanului european într-o Europă în care, natural, proliferează tendinţe centrifuge (flamanzii, scoţienii, irlandezii, catalanii şi bascii, piemontezii etc) riscă să devină mai mult decît este, adică nerealistă, riscă să devină ridicolă ori chiar enervantă. Ba direct periculoasă, pentru că, datorită repetării propagandistice, începe să fie luată drept realitate şi temei în calcule strategice.
În alt plan, simt nevoia să sar de partea poporului. Se spune că poporul britanic a votat în necunoştinţă de cauză. Mai întîi, că dacă rezultatul, oricum foarte strîns, ar fi fost favorabil rămînerii în UE nimeni nu mai zicea nimic de necunoştinţa de cauză. Au lipsit relativ puţine voturi (sub 1%) ca verdictul să fi fost „poporul brtianic a votat în cunoştinţă de cauză”. Pe de altă parte, nimeni nu a amintit că britanicii au votat acum 40 de ani pentru intrarea în UE, adică erau în cunoştinţă de cauză. Eu sînt sigur că britanicii din 1975 ştiau despre Comunitatea Europeană cam cît ştiu britanicii din 2016 despre Uniunea Europeană.
În general, votul universal presupune că ignoranţa joacă un rol uriaş în decizie. Ideea că electorii sînt informaţi, cînd ceea ce precede orice vot popular este o campanie electorală deşănţată, cacofonică, în care se spune toate prostiile posibile în ideea că, deh, e campanie, deci merge orice, să presupui că alegătorii vin la urne informaţi este, iarăşi, o ipocrizie. Plus că, în materia Uniunii Europene, mai multă informaţie nu înseamnă neapărat mai multă cunoaştere. Trebuie să înţelegem că experienţa Uniunii pentru britanici este radical diferită faţă de experienţa pe care o avem noi. Nu este nici un dubiu că UE a fost o veritabilă forţă a binelui pentru România. Că ne-am legat viitorul de UE, şi bine am făcut!, a fost una dintre puţinele opţiuni corecte luate de români în ultimul sfert de veac. Dar, trebuie să acceptăm că, poate, pentru alţii, nu este pe de-a întregul aşa. Aici nu este neapărat o problemă de cunoaştere, cît una de experienţă. Şi e cu totul stupid să aud un român dintr-un studio tv de pe malul Dîmboviţei explicînd unui britanic din East Lindsey (unde s-a votat 70% pentru ieşire) cum trebuie el să simtă că este Uniunea Europeană.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor
Recomandările noastre
