Un film nominalizat la Oscar ("127 de ore") a fost inspirat de povestea adevărată a lui Aron Ralston, un alpinist care şi-a prins mâna între un bolovan şi un perete de stâncă, într-un canion din Utah, şi care, după cinci zile în care s-a luptat cu situaţia fără ieşire în care se trezise, şi-a salvat viaţa, a scăpat, tăindu-şi mâna cu un briceag şi lăsând-o acolo, prinsă între bolovan şi stâncă. Un supravieţuitor care continuă să facă alpinism şi, prin povestea lui, să transmită mesajul că nu trebuie să te dai bătut niciodată, oricât de imposibilă ţi s-ar părea situaţia în care te afli.

Mulţi oameni privesc în altă parte atunci când au în faţă pe cineva într-un cărucior cu rotile. Se simt stingheriţi sau scuipă în sân. Prea puţini sunt aceia care iau aminte la lecţiile de viaţă primite de la oameni cărora soarta le-a fost potrivnică.

Atunci când am văzut prima oară un filmuleţ cu Nick Vujicic am rămas, pur şi simplu, fără cuvinte. Să afli bucurie şi poftă de viaţă acolo unde te-ai aştepta să găseşti deznădejde e de-a dreptul şocant (lăsaţi deoparte marketingul – e doar un detaliu!).

Acest om are har. Reuşeşte să te ducă de la hohote de râs la lacrimi de compasiune. Dar nu acesta e cuvântul cel mai potrivit. Paradoxal, pe Vujicic mai degrabă îl invidiezi pentru pofta de viaţă. Te provoacă să înţelegi. E ca o oglindă în care priveşti, subtil, direct în suflet, ca să afli marile răspunsuri, ca să iei putere de la Dumnezeu. Înţelegi că trebuie să te bucuri pentru ceea ce ai, nu să te întristezi pentru ceea ce n-ai. Ceea ce propune Nick Vujicic e, practic, o experienţă religioasă profundă.

  • Nick Vujicic, un om fericit. Fără mâini, fără picioare